default-logo

Profesor în ceruri

Au trecut aproape două zile de când am aflat ce n-aș fi vrut să aflu niciodată, despre nimeni. Și s-a scurs ceva mai mult timp de când s-a întâmplat.
M-a sunat un prieten comun și mi-a spus la telefon plângând, nici n-am înțeles de la început ce veste poartă șuvoiul lui de cuvinte amestecate cu lacrimi, știu că el uneori scrie plângând, dar acum era altceva, când am priceput, în sfârșit, fulgerul veștii m-a trăznit pur și simplu.
Mergeam la o-ntâlnire, dar mi s-au înmuiat picioarele și am început să mă topesc pe loc, neputincios și fără glas, incapabil să mă sprijin de vreo certitudine, de vreo rază de nădejde oricât de subțire, dar promițătoare, că poate nu-i adevărat, că e poate o confuzie la mijloc, că poate e un coșmar. Oamenii se învârteau în jurul meu, cerul se-nvârtea deodată cu mine și mi se părea că nu e frumos deloc, că nu poate fi niciodată frumoasă o cupolă de albastru care se întunecă instantaneu și îți taie respirația cu adâncul întunericului sufocant… Să fi plecat oare cu o așa grabă?! Să ne fi părăsit cu o viteză absurdă, înfiorătoare, inacceptabilă?! Plecase oare într-un mod brutal tocmai el care părea a nu se grăbi niciodată, care părea mereu a avea înainte tot timpul lumii pentru orice?! Din cauza acestei impresii, că ar fi avut timp pentru toate, mai speram totuși, cu o fărâmă de încredere în destin mai speram ca el, prietenul nostru care lua totul cu o seriozitate maximă când era vorba de poezie, speram ca de data asta el să fi făcut o glumă, să fi încercat să vadă ce zicem noi dacă… Dar nu, nu era nicio glumă. Plecase cu lumina întreagă a sufletului său neasemuit, lipsindu-ne de acum dureros de toată strălucirea ei.
Ne-am întâlnit de multe ori, am făcut drumuri lungi prin teritoriile nemărginite ale poeziei, alte drumuri lungi prin locuri care ne-au legat. Atingea deseori starea risipitorului sublim, care oferea orice fără să lase vreodată impresia că ar fi dorit ceva în loc. Ultimul lui Revelion și l-a petrecut cu câțiva prieteni, printre care m-am numărat. Spusese că nu se simțise bine înainte de a ajunge la locul întâlnirii, îl încercase o stare de rău cum nu mai avusese. Dar mie mi se părea că singura lui boală era aceea a poeziei, așa mi s-a părut și când ne-am întâlnit în urmă cu puțin timp, la Cenaclul 9, că doar poezia îl doare, altceva nimic. Poate de aceea a plecat atât de grabnic, poate simțea că poezia îl iubea necondiționat, noi neștiind să răspundem pe măsură dragostei sale speciale, dezinteresate, pure.
Despre poezie am vorbit și ultima dată, urma să ne vedem curând pentru asta și pentru împărtășirea altor gânduri. Însă Ciprian Chirvasiu, omul a cărei prietenie nu poate fi înlocuită cu nimic, a plecat groaznic de repede. Bănuiesc că Dumnezeu și întreaga suită a îngerilor au mai multă nevoie de poezie, cel puțin acum când ni l-au luat să le fie profesor în ceruri, altfel ni l-ar fi lăsat să mai poezim împreună!
Drum lin prin eternitate!

Firiță Carp / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.