Am devenit de ceva timp extrem de atent la un fenomen artistic care altădată ocupa, cum se spune, primele pagini dar care, în ultimii ani, din păcate, pare că s-a îndreptat mai degrabă către o exprimare artistică de nișă. Este un reflex al societății care nu își mai găsește răgazul să se oprească din nebunia vitezei și a consumerismului, poate pur și simplu nu mai are filtrele necesare de a percepe doza de umor și ironie sau – probabil mai viabil! – nu mai este dispusă să își accepte punctele slabe, aspectele deformate. Tolstoi aprecia că „umorul este o forță” și că „nimic nu unește oamenii mai bine ca râsul”. Sigur – doar că același umor necesită un spirit viu, un om liber, prea puțin arondat unor principii inoperabile ori unor mofturi sociale(-comportamentale); mai mult, mă gândesc că un „lector” competent are capacitatea de a așeza în dialog realități din arii diferite dar totodată complementare.Superspecialiștilor de efecte Hollywood le vine greu „să guste poanta”!
Da, rândurile de față mi-au fost prilejuite de un eveniment aparte, un concept Victor Eugen Mihai și Dionis Pușcuță, girat de Consiliul Județean Bacău și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, aflat la cea de a treia ediție și prezentat la Galeriile Alfa pe 30 ianuarie. Grafică satirică, caricatură… În cifre, 12 graficieni cu adevărat reprezentativi, care de-a lungul timpului, au adunat peste 1000 de premii naționale și internaționale la diferite saloane de caricatură. La îndemnul lui VEM, nu uităm că la asemenea manifestări, grație mijloacelor digitale, uneori se ajunge la un număr de participanți de ordinul miilor, ceea ce face ca premiile obținute să fie cu adevărat importante. Glumind, avem de-a face cu un soi de Premier League.
Am atras atenția în alt loc asupra faptului că ipotetic sau nu, prezentul ar derula povestea unui homo narrans care paradoxal ar primi și ar refuza intertextul, parcurgând drumul dinspre „a ști” către „a face”, de la gest la faptă în manieră directă, deloc mediată. Forțând lucrurile, mi-l imaginez pe Don Quijote cuprins de un exces de luciditate; astfel, particularizând, caricatura devine semn al cunoașterii, probă de foc a unei conștiințe acide, dar drepte. Și da, caricatura poartă de cele mai multe ori presemnele unei desfășurări narative. Deși avem de-a face în multe cazuri mai degrabă cu „doar câteva tușe” ce amintesc de crochiu, chipul ivit de penița artistului e condamnat să intre în dialog. În „Criticonul”, Baltasar Gracian ținea să convingă că toate lucrurile ar trebui privite cu susul în jos dacă dorești să ai în față adevărul. În fapt, așa și e – acest motiv al lumii răsturnate este extrem de prolific și nu presupune în mod necesar o contextualizare exactă spațio-temporală.
Mai mult, devine metodă ce poate determina ca adevărul să iasă la iveală și implicit să ajute la stabilirea unei ierarhii autentice. Încă de la început, caricaturistul pleacă de la un model real de care se îndepărtează, mizând de fapt pe o reorganizare a desenului, în special a proporțiilor. Se știe: caricatura iluminează prin relevanță. Acolo unde este, meritul caricaturistului este de a trăi cu ingenuitate alături de personajele sale, luându-le în același timp în serios, deoarece ele tind să devină referent, purtând însemnele unei înțelepciuni de tip deus ex machina.
Dar să rămânem cu ochii pe lucrări! Îmi îngădui să vin cu câteva impresii „de lectură”, ordinea „intrării în scenă” fiind la rândul ei… subiectivă!
Constantin Ciosu ne întâmpină cu personajul / personajele sale cunoscute, surprinzând când vanitatea ori superficialitatea, punctând minusurile unui regim urban care claustrează. Caricatura se situează dincolo de legi, conveniențe, lucruri răsștiute – a se vedea desenul ce ne propune o ierarhizare a făpturilor celest-divine. Sigur, nu pot să ascund că lucrarea care m-a țintuit locului rămâne una aparent simplă în execuție dar care – dincolo de minuția și precizia & răbdarea ce țin de tehnică – poartă un adevăr general valabil: cu un „contor” pe spate, cel care consumă (să zicem o halbă de bere) fără discernământ devine pretext al dezumanizării. Cumva în aceeași categorie parodică se află și existențele lui Victor Eugen Mihai: vag iconoclast, VEM ne vorbește de fapt despre zbor frânt și libertate, despre caractere pline sau accidente imposibil de explicat. Politicianul care cerșește votul în orice condiții, dracul și îngerul care joacă alba-neagra cu „covidu”, izoleta polițiștilor sunt exprimări inteligente ale neputințelor prezentului. Mai apoi, mi-a plăcut mult Costel Pătrășcanu, pe care îl urmăresc, de altfel, mai demult.
Mi-a rămas în minte un scurt dialog care se leagă de cele afirmate la început. Astăzi, totul ține de spectaculos, de scandal, de știrea nucleară:
aflat pe patul suferinței, cel care urmează să pășească dincolo, își întreabă moartea, personificată: „Ce mai aștepți?” Răspunsul nu mai șochează, vine frust: „Presa”. Am mai văzut și o „Kama Sutra a măștii”, suntem apoi de acord că trăim într-un univers… made in China. Și trecem către Cristian Topan (altfel despre vicii, perdanți, structuri inversate, ludic pregnant), apoi către Vasile Crăiță-Mândră care leagă extrem de solid discursul de factură umoristică de realitățile politice și sociale. Constantin Pavel vine cu un desen reușit, temperat, ce supraviețuiește diluviilor sale. De la Liviu Stănilă am preluat imaginea compozită a lui Trump – de altfel, unul din preferații expoziției! Valentin Chibrit are un plus de culoare și o carnalitate a chipului care se situează dincolo de minimalismul atât de des întâlnit în lucrările de grafică satirică. Printre cei surprinși de artist se numără Santana, Elvis, George Clooney, cuplul Obama, parcă Hendrix, Trump, Christian Bale, Tom Hanks, Jim Carrey, Johnny Depp – așadar, un interes față de toată această lume glamour. Cristinel Vecerdea (CRIV) vine cu câteva situații paradoxale ce demonstrează că inimaginabilul poate păși către realitate dar și cu o lucrare ce poate fi prinsă pe două paliere interpretative, fie într-o lectură naiv-sentimentală, fie într-una trist—damnabil-erotică. De
la Gabriel Rusu am preluat în special imaginea lui Schopenhauer care din pricina unui accent „binevenit” (nasul roșu) cade în galeria clovnului de serviciu. Mai avem două apariții Chaplin, dar și nelipsitele șarje- Facebook. Probabil din vina mea, m-am lăsat mai greu convins de Horia Crișan și Bogdan Petry și al lor univers la patru mâini, încărcat de elemente kinetice. Organizatorii au readus pe simeze și lucrări aparținând lui Constantin Cucoș și Irina Dascălu – artiști plecați într-o lume probabil mai bună.
Un eveniment reușit, care demonstrează că grafica satirică / caricatura nu și-a cunoscut încă sfârșitul; mai mult, că rămâne (după o analiză morală serioasă) una dintre căile cele mai pline de sens în a restabili firescul într-un aici-și-acum devalorizat. Din viață, către artă… umorul!
Marius Manta / UZPR