◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Amintirile unei campioane – Narcisa Lecuşanu

Narcisa Lecuşanu, „Povestea vieţii mele”

Coresi Publishing House SRL, 2021

Cuvânt înainte de Mariana Gorczyca

O fată frumoasă şi cu glasul tremurat, Narcisa Lecuşanu impresionează prin ţinuta impecabilă şi sinceritatea privirii. Am întâlnit-o în primăvara anului 2020, dar nu am avut atunci răgaz să o percep în întregimea căldurii ei. „Atelierul cu vise” însufleţit de Elena Nicolau într-o zi de 11 februarie 2021 mi-a decopertat o fiinţă fragilă care simte nevoia să strige celor din jur că nu trebuie să treci nepăsător pe lângă un confrate…

Fetiţa de sub tren, asurzită de scrâşnetul maşinăriei, apare fantomatică în povestea ruptă din viaţă: „Aveam inima cât un purice, iar plânsul mi s-a transformat în suspinuri şi în respiraţie sacadată. Într-un final, trenul a început să se mişte încet, cu zgomot de şine scrâşnite”. Frica aceasta apare pe peroanelor de gară în care aşteaptă legături de tren pentru a ajunge în cantonamente…”Nu scăpasem încă de trauma aceea…când a trecut marfarul peste mine.” Confesiunea memorialistei se realizează sub semnul lui Dumnezeu şi pleacă de la ideea că timpul vindecă rănile. Incipitul cărţii dovedeşte contrariul şi tocmai deruta rezultată din confruntarea trecutului cu prezentul produce autenticitate. „La picioarele lui Isus” este…campioană mondială, împlinind un crez existenţial.

Trăirile simple de la bunici, căldura familiei, răutăţile copiilor din jur, fireşti într-o societate a discriminărilor şi a inegalităţilor, dar şi numărarea stelelor de pe cer specifică visătorilor dezinteresaţi sunt elemente parcurse în scrierea diaristică. Originea modestă a autoarei permite relatarea veridică unor aspecte specifice perioadei totalitar-naţionaliste. Este martoră a pauperizării din perioada comunistă. Mărturiile legate de această perioadă întunecată au o valoare etică certă, împiedică apariţia uitării în memoria colectivă. „Începutul orelor era marcat de intonarea Imnului Naţional, pe atunci, Trei culori. Prin clasa a V-a, am fost obligaţi să participăm la sărbătoarea naţională din 23 August, care se desfăşura pe stadion, după pregătiri îndelungi şi intense care te solicitau mult (nu şi în mod educativ!).” Apartenenţa minimalistă la o literă „care forma numele Ceauşescu” este expresia umilinţei la care au fost supuse generaţii întregi. Bradul de Crăciun care arde într-unul dintre ani cu mai tot ce era prin cameră devine un alt moment dramatic al existenţei fetiţei cu ochii în lacrimi. Desenele cu „Mihaela” fluctuează cu plonjatul în amintirea tristă a tatălui pierdut devreme, păstrat apoi printre creaţiile din lemn şi prin fotografii…Ce e mai aproape de realitate decât un decupaj pe carton al unui moment din viaţă?… „eu şi un căluţ din lemn, iar tata şi Cami în picioare, lângă ursul împăiat.”

  Meciuri, trofee, campioane, echipe, păreri de rău şi bucurii notate scurt, o viaţă zbuciumată între dorinţa de a depăşi limite fizice şi piedici umane. O carieră de luptă, în care durerile şi incertitudinile unei fete aruncate în teren balansează cu bucuria victoriei. „Pe tricoul meu era numărul 99. Cumva îmi doream să mă simt, metaforic spus, în al nouălea cer.” Caracterul puternic a traversat multe probe, iar urcuşurile nu au provocat schimbări în atitudine: 

  „Dar cum nici titlul de campioană mondială de tineret, ori cel de vicecampioană mondială cu Naţionala Mare nu mi-au luat minţile, am rămas tot eu, Narcisa Lecuşanu din Bacău, fiica a doi părinţi minunaţi, care nu pot auzi şi vorbi niciodată.”

Ioana Reiter-Sandu / UZPR

februarie 2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *