Limba română, acasă, în Israel! Mesaje primite / Interviu cu Livia Novi Kessler (Israel)

„Atât cu fiul, cât și cu fiica mea vorbesc românește”.

Nicolae Băciuț – Distinsă doamnă, Livia Novi Kessler, privindu-vă traseul biografiei dv., realizez că ați avut nu doar o biografie consistentă, dar și una marcată de dramele secolului trecut.

N-aș vrea să trec ușor peste anumite momente, deși sunt convins că ați vorbit adesea despre ele. Lecțiile istoriei trebuie învățate bine, ca faptele care atentează la fundamentele existenței umane să nu se mai repete.

Așadar, v-ați  născut în Transilvania, ați trăit la București, dar la 4 ani ați trecut printr-o încercare traumatizantă. Ce a rămas în mintea și sufletul copilului care erați atunci?

Livia Kessler – La patru ani, am fost deportată din București, împreună cu părinții și cu un  grup de 284 de Evrei, în iadul Transnistriei. Copil mic, după multele luni de chinuri, foame și ger, ajunsesem să cred că „asta e viața” și că nimeni pe lume nu trăiește altfel. Iar când ne-am întors acasă, multe din cele mai simple lucruri pe care orice copil crescut normal le cunoaște, mi se păreau ciudate și de neînțeles. Nu știam ce este un săpun, n-aveam idee cum se folosește o toaletă…

Cum ați reușit să depășiți drama copilăriei ca să puteți merge mai departe? Cum ați descoperit miracolul artei și creației și ce rol au avut acestea în conturarea opțiunilor dv. viitoare.

 – În primul rând, instinctiv, n-am vrut să stârnesc mila celor din jur. N-am vrut să fiu „Sărmana fetiță, prin ce a trecut…” Am vrut să fiu ca toți ceilalți copii. Așa că n-am povestit despre suferințele mele, nici măcar colegei de bancă, atunci când am fost înscrisă la școală. Iar despre „miracolul artei”, cred că în primul rând e vorba de calitățile și caracteristicile personale: tendința spre frumos, spre luminos, spre estetic. Și, fără discuție, am fost influențată și de talentul mamei mele, care desena superb. Când am văzut odată un cerb desenat de ea, am fost pur și simplu fascinată. Și, bineînțeles, am încercat s-o imit…

La 12 ani, biografia dv. a înregistrat încă o cotitură radicală, pentru că emigrarea își are legile ei, scrise și nescrise. Cum v-ați adaptat, regăsit în elanurile vârstei într-o lume nouă, în Israel?

– Când am plecat în emigrare, România pe care o lăsam în urmă era o țară cenușie, cu multe lipsuri. Magazinele erau aproape goale, iar puținele mărfuri care mai existau erau vândute pe „cartelă”. Înainte de plecare, părinții mi-au cumpărat și mie o asemenea rochiță „pe puncte”, și singurii pantofi pe care i-au putut găsi. Iar când am debarcat în Israelul însorit, îmbrăcată în rochia aia, închisă până în gât, și încălțată cu pantofii botocănoși cu „talpă de crep”, îmi venea să mor de rușine. În jurul meu, toți tinerii erau bronzați, sănătoși, toți purtau pantaloni scurți și sandale… Iar eu, lungă, slabă și palidă păream o arătare… Noroc că la vârsta aceea adaptarea la noi condiții e mai ușoară, așa că în scurt timp arătam – și mă simțeam – și eu ca și ei. Asta datorită soarelui, prieteniei cu care am fost primită și fructelor pe care în România nici măcar nu le văzusem vreodată: portocale, mandarine, banane… În Israel, primul an și jumătate, am locuit în corturi. Am urmat liceul… Mi-am început cariera de manechin, devenind una din cele mai bune din țară, m-am măritat (cu primul meu soț), am născut un băiat (Șaron) și am… divorțat. Și tot în Israel, la Tel Aviv, l-am cunoscut și pe acela care urma să-mi devină al doilea soț: Alexandru Andy Kessler (scriitor cunoscut în România anilor 50, 60: scenarist al filmelor „Și Ilie face sport” și „Ilie în luna de miere”, autor a nenumărate spectacole de revistă și emisiuni de radio și televiziune cu Mircea Crișan, Radu Beligan,  Toma Caragiu, Florin Piersic etc. etc.)

Au urmat Statele Unite ale Americii, și ele o Lume Nouă, cum se spunea.  Ce a însemnat provocarea integrării într-o lume cu totul diferită de experiențele dv. de până atunci?

– Alexandru Andy venise în Israel în calitate de autor și regizor al unui spectacol cu Mircea Crișan, iar după terminarea seriei de reprezentații urma să se înapoieze in America, unde locuia. Așa că după ce ne-am căsătorit, am plecat și eu la Los Angeles cu el și cu fiul meu de zece ani, pe care – așa cum spunea Andy în glumă – i l-am adus ca… zestre. Pentru a-mi continua cariera de manechin, cum am ajuns în California, m-am dus – după un anunț din ziar – la o casă de mode. Când am văzut însă câte fete, toate machiate frapant, cu coafuri sofisticate și gene false, așteptau la intrare, pentru același job, m-am speriat, gândindu-mă că eu, „fetiță cuminte din Transilvania”, acolo la Hollywood n-am nicio șansă. Dar în loc să fie un dezavantaj, tocmai faptul că nu arătam ca ele l-a făcut pe directorul firmei să mă prefere pe mine. Și tot atunci am început să studiez și  „sketching and design” (creație de modă) la Los Angeles Technical College.

Care au fost reperele deveirii dv. din perioada americană?

 – Să spun drept, cât mi-a fost de ușor să mă adaptez în Israel, pe atât de greu mi-a venit să mă obișnuiesc cu mentalitatea și stilul de viață american. M-a deranjat vulgaritatea, falsitatea oamenilor, goana permanentă după câștiguri materiale. Părerea mea e că indiferent de calitățile lui morale, artistice, fizice sau intelectuale, pentru americani un om nu valorează decât fix atâta cât are în contul de bancă.

Pare halucinant să te formezi ca artist în Germania și Honolulu. Unde s-a simțit în largul său artistul din dv?

– Soțului meu, oferindu-i-se un post la Radio Europa Liberă, a trebuit să accept un nou compromis, și ne-am mutat în Germania – unde lui Andy  i-au apărut și câteva cărți și i s-au jucat multe piese de teatru. Iar eu am început să învăț pictura în mod serios. Din punct de vedere financiar, am dus-o foarte bine. Nu ne lipsea nimic, iar după un timp am avut bucuria să nasc și o fetiță – Dana – care azi e o cunoscută ziaristă israeliană. Dar… Întotdeauna există și un „dar”… Dar fiecare factor poștal cu cititor al contorului de apă ori electricitate, care purta pe cap o șapcă semi-militară, și vorbea limba germană, îmi aducea aminte de uniformele naziste, de traumele copilăriei mele și de milioanele de victime ale Holocaustului. Drept care, până la urmă, am plecat și de acolo. Unde? Cât mai departe, la Honolulu, în feericul Hawaii – unde m-am putut dedica din nou atât modei cât și picturii.

–  În general, destinele artistice sunt asumate pe cont propriu. Nu putem trăi însă înafara mediilor artistice. Înțeleg că v-ați integrat unui grup de pictori israelieni „Tzeva ba teva” (Culoare în natură). Ați avut mentori, colegi, cu care v-ați descoperit afinități comune?

– Sigur că da. Toată grupa – care la început era formată din 14 persoane și care azi a ajuns să numere peste 160 de pictori și sculptori, de pe întreg cuprinsul țării, cu origini diferite, de vârste diferite și cu stiluri diferite – e animată de aceeași dragoste de creație, de aceeași dorință de a lucra împreună, dar păstrându-și fiecare propria lui personalitate. Iar conducătorul colectivului, talentatul Yankele Ben-David, este pentru noi un adevărat „guru”, care a reușit să transforme acest conglomerat de oameni deosebiți într-o grupare omogenă, într-o reală familie. Cu parte din grupă, am participat și la multe „ieșiri în natură” în cele mai pitorești locuri din țară – la Ierusalim, la Marea Moartă, la lacul Nazaret etc. – și chiar și în străinătate, unde am încercat să transpunem pe pânză sau hârtie bogăția de imagini oferite cu atâta dărnicie de generoasa natură. Iar eu sunt mândră că am reușit să-i aduc de două ori și în România, unde au fost cu toții încântați și fascinați de frumusețea peisajelor și de căldura cu care am fost întâmpinați de grupările artistice din București, Brașov și Sighișoara. Multe din picturile realizate cu aceste ocazii au fost ulterior expuse și în cadrul unei expoziții organizate la Institutul Cultural Român din Tel Aviv. Tot la ICR, am avut și câteva expoziții personale, după cum am inițiat și două expoziții cu picturi ale copiilor originarilor din România, cu intenția de a apropia și tinerele generații de cultura și tradiția românească.

-Când vorbim despre modă, vorbim și despre artă. Cum ați împăcat cele două iubiri – pictura și designul vestimentar?

– Dedicându-mă și uneia și alteia cu aceeași pasiune. Și așa cum o mamă a doi copii nu poate răspunde la întrebarea pe care din ei îl iubește mai mult, nici eu n-aș putea avea o preferință.

– Se spune că „râurile se întorc la izvoare”. Ați revenit în Israel, aveți o familie frumoasă. Care este soarta artelor acum, în Israel? Cum vedeți viitorul artelor într-o lume dominată de câștiguri materiale și deturnată de tehnologii?

– Am colindat mult prin lume: România, Israel, California, Germania, Hawaii… Dar „acasă” nu m-am simțit decât în Țara Sfântă. Așa se explică și faptul că acum trăim din nou la Tel Aviv. Dar, în același timp, mă simt deosebit de legată și de locurile unde m-am născut. Dovadă e că atât cu fiul, cât și cu fiica mea vorbesc românește. Iar Israelul, precum se știe, este o țară care pune mare preț pe artă.  Chiar și acum, când tehnologia a devenit dominantă, cele peste două sute de muzee, abundența vizitatorilor și faimoasa academie de arte Bezalel din Ierusalim, ca și alte numeroase școli de pictură și sculptură de pe tot cuprinsul țării, reflectă respectul și atenția acordată valorilor estetice. Desigur, și aici, ca și peste tot pe lume, este foarte greu să trăiești din artă. Iar cei care ajung celebri (ca pictorul și arhitectul Marcel Iancu, impresionistul Reuven Rubin sau desenatorul și caricaturistul Nachum Gutman) sunt foarte puțini la număr. Însă nu visul de celebritate e principala motivare a celor care se ocupă cu pictura sau sculptura, ci dragostea de artă și nevoia de a se exprima în mod creator.

Târgu-Mureș/Tel Aviv, 9-10 februarie 2021

 

NICOLAE BĂCIUȚ
Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.