default-logo

   Sărbătoarea națională ˝Ziua Brâncuși˝ 2021

Să fie o zi, națională sau mondială care să-i cuprindă lui geniul? Să poată acele douăzeci și patru de ore de februarie cernut în albul moale să se împartă, să se schimbe divin în opere de artă? 

  Am fost chemați la Ziua lui Brâncuși! Cu sfială ne-am ales ce să purtăm la marea întâlnire. Să mă închipui a sa pasăre măiastră…sau fulg de brâncușiană creație, sau doar olteancă dragă ce-i poartă portul mândră?

 ” Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire”, avea să spună gazda mea. Mă mut în El, într-o umilă batistă din buzunarul de la piept mă-nchipui… să-l însoțesc o viață, să-i pot fi acoperământ cald de suflet zbuciumat, să nu se simtă singur niciodat’!  Mă  schimb în piatră, mă las Lui materie, mă dau toată copilului născut de sfârșit de secol XIX, în Hobița gorjeană. 

  În lacrima de geană locuită a pruncului mă schimb, în gemete de mamă ce-avea să dea Omenirii formă, și fond să dea… ca să rămână-n veci al său nume de renume cunoscut și recunoscut!

  Călcăm a treia oară pământ sfânt gorjean înnobilat cu sânge de erou, pavat cu Artă! Pentru că ce-a făcut Titanul din Hobița? A ales, ne-a ales pe noi, românii să-i purtăm pe tălpi creațiile,  ca să ne fie milă când pășim…

  Ne-a ales pe noi, românii când și-a urcat geniul către Cer, în trepte infinite, să dăm mâna cu îngerii!

   Ne numără ca pe petalele florilor de câmp dragi lui, când îi zâmbim spre Ceruri,  trecându-i Poarta, mângâindu-i cu privirea doar a sa Masă, tăcerea ne-nconjoară!

  La Târgu Jiu oamenii n-aveau fețe,  n-aveau profile, n-aveau voce parcă! De Ziua lui Brâncuși era ecoul, era calmul asurzitor al Măriei…. al Mariei Tănase,  era „cine iubește și lasăăăă….”

   Nu la Tg Jiu aveam noi, cei veniți din inima țării, întâlnire cu Brâncuși. La Hobița natală am fost chemați noi. Avea o vrere al meu sărbătorit ce mi-a șoptit din ochi… avea o vrere : un tort, și o șampanie din cea mai fină,  și-un fum ce-avea s-ajungă până sus, sus…! Și lumânări pe tortul atât de mic când îl privești din Ceruri! Și-am reușit! Nu pot, nu vreau, nu-ncerc a-i rezista celui ce nici o femeie n-a reușit vreodat’! Așa că i-am deslușit dorința,  i-am umplut a sa curte cu neamuri ce-i mai poartă prin vene al său sânge, și i-am aprins un cerc  de făclii! Zglobii limbi de foc, al cărui fum purtau căuș de mâini muncite, i-au dat de veste Maestrului de tort,  de doină gorjenească,  de șampanie,  de dor, de jale și iar de dor! Busuiocul legat mândru în tricolor îi stă acum în geam, de-ar mai fi geam ruinei rămase din a sa casă…! 

  Nu era trist Brâncuși,  era bine! Îi mai trecuse un pic parcă din supărarea cu care se-nvățase să trăiască acum din Turlele Raiului spre care își sculptase Coloană,  nu era trist Brâncuși!

  Eram triști noi acum, cei invitați la ziua lui Brâncuși! De ce? Pentru că așteptam ceva, toți cei prezenți: ca marele Brâncuși să sufle-n lumânările-făclii de pe al său tort, și n-a făcut-o,  nu! Pesemne își șoptește încă dorința cea mai fierbinte înainte de a sufla din ceruri în lumânări : „mor neîmpăcat sufletește că nu pot să-mi dau sufletul în țara mea și voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea…!”

Mădălina Fărcaș / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.