default-logo

Demnitatea umană şi naţională

Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. (Declarţia Universală a Drepturilor Omului)

Omul îşi pierde demnitatea când în inima sa bogăţiile iau locul lui Dumnezeu: Papa Francisc

Învaţă să trăieşti cu sens, curaj şi demnitate: Seneca

Din cauza pandemiei, a timpului pretrecut mai mult în casă mi-am pus următoarele întrebări: Ce este „demnitatea”? Ce înseamnă „a fi demn”? Dar „demnitate umană”?  Demnitate exprimă onoarea, prestigiul, consideraţia, cinstea, stima, buna credinţă, probitatea, corectitudinea, onestitatea, respectul, preţuirea de care se bucură o persoană, atât din partea sa însăşi, cât şi din partea celorlalţi, şi multe altele asemănătoare.

Demnitatea apare astfel ca o valoare, dar chiar mai mult decât atât. Orice valoare am lua în considerare, vom ajunge în cele din urmă la a sublinia importanţa sa pentru calitatea de om, pentru demnitatea de a fi om.

Dacă demnitatea este atât de importantă pentru a fi oameni, înseamnă atunci că avem dreptul la aceasta. Da, avem dreptul la demnitate, adică la a ni se recunoaşte posibilitatea de a ne dezvolta în mod liber şi plenar identitatea şi personalitatea, indiferent de rasă, sex, vârstă, origine socială, stare materială, naţionalitate, etnie, religie sau orice altceva care, devenit criteriu, poate duce la discriminare. Mai mult, putem face acest lucru exprimând acele gânduri, idei, opţiuni sau adoptând acele atitudini şi comportamente care apreciem că ne permit şi că sunt benefice propriei noastre dezvoltări. Iar de acest drept se bucură fiecare om, ceea ce înseamnă că propria mea demnitate nu poate „trăi” fără cea a oricărui alt om.

Demnitate din latină dignitas – demn este un termen abstract, care indică calitatea reacţiilor, comportamentului unei persoane. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu. Gravitate, măreţie. Funcţie sau însărcinare înaltă în stat; rang.

Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de preţuire ca şi rangul atins de o persoană în cadrul societăţii. În învăţătura creştină, demnitatea umană, este un dar divin, care indiferent de condiţiile în care trăieşte individul, ia ca exemplu chipul lui Dumnezeu. În societate, sub forma termenului de demnitate se mai poate înţelege autonomia şi libertatea gândirii cât şi a comportamentului unui individ.

Demnitatea este o calitate a fiinţei umane, dar şi a popoarelor. În cazul unei persoane, ea presupune existenţa unei conştiinţe a propriei valori, dublată de modestie şi corelată cu conştiinţa valorii celorlalţi. 

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om îşi doreşte demnitate, ea vine din propria fire. Ea vine de la om, şi se reflectă în om. Schiller, adresîndu-se semenilor, nota: “Demnitatea umană e în mîinile voastre, păstraţi-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălţa!”

După definiţie, demnitatea ar însemna calitatea de a fi respectabil şi respectat. Evident, propria noastră imagine asupra demnităţii se reflectă în primul rând în viaţa cotidiană. Nu suportăm uşor să fim jigniţi, drept urmare răspundem la o jignire printr-o replică în care calitatea de a fi demn este pusă în valoare. Cerem ca părerile noastre să fie respectate, chiar dacă aceste păreri nu sunt neapărat adoptate. Încercăm să ne educăm copiii să fie şi ei respectabili, deci demni, atunci când vor creşte mari.

Sentimentul demnităţii umane nu trebuie să depindă de împrejurări, nici de bogăţie, nici de provenienţă socială, nici chiar de noroc. Ea trebuie să persiste mereu între oameni, ca un element indispensabil oricărei societăţi. Se susţine că există o demnitate care nu atîrnă de noroc; este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari; este preţuirea pe care ne-o dăm noi înşine fără a ne da seama; prin această calitate câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât însuşi meritul.

Este necesar, de subliniat că demnitatea se manifestă sub mai multe aspecte: demnitatea familiei şi dezvoltarea valorilor familiei, demnitatea copilului, a adolescentului, a studentului, a femeii şi a bărbatului, demnitatea profesională, demnitatea naţională. Referitor la demnitatea unui popor, sau demnitatea naţională, au fost formulate mai multe idei, sub diferite unghiuri de vedere. Fiecare naţiune îşi are comorile sale naţionale, care îi determină identitatea, dar şi demnitatea naţională, care este legată de sentimentul naţional, de datinile strămoşeşti, de patrimoniul cultural, de limbă etc.

Demnitatea naţională corelează direct cu iubirea faţă de ţară şi de neam, faţă de pămîntul natal. Fiecare popor trebuie să fie apreciat ca identitate naţională şi respectat în concertul popoarelor lumii. Respect şi reciprocitate, iată caracteristicile de bază ale demnităţii naţionale.

Lezarea demnităţii unui popor duce la cataclisme sociale.

Aşadar, avem datoria să ne apărăm demnitatea noastră naţională, să fim oameni la noi acasă, cetăţeni ai acestei ţări, altminteri riscăm sa ne trezim peste noapte sclavi. Pe de altă parte, demnitatea poate fi atribuită omului, poporului, ea poate fi privită sub diferite aspecte, a omului în general sau a specialistului, a meseriaşului. De asemenea, demnitatea poate fi privită şi prin prisma drepturilor omului, a echităţii sociale, a unor procese sociale, precum cel electoral, judiciar etc. Demnitatea naţională este valoarea supremă a oricărui popor.

Ea este legată de trecutul istoric, de adevăr şi, desigur, ea motivează şi determină dăinuirea unui popor în istorie. Este un adevăr care nu are cum ocoli nici ţara noastră. Pe parcursul anilor, tocmai datorită componentelor demnităţii naţionale, am reuşit să supravieţuim ca ţară şi popor, mai mult decât atât demnitatea naţională este valoarea supremă a dăinuirii noastre în istorie, iar Ştefan cel Mare este actualmente considerat de marii savanţi autohtoni drept simbol al demnităţii naţionale.

O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului este a face în aşa fel încât el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea.

Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrânge la o insomnie a demnităţii, „instigă” la un exerciţiu istovitor şi ” în cele din urmă ” nelegiut al demnităţii. Statul de drept are mai curând grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună!…

Dacă statul totalitar condamnă libertatea la croşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai este foarte clar şi limpede ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luând aspectul simplei decenţe.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis fac parte din „calificările” demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea ticăloasă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpânului, respectiv a „comanditarului – persoanei care finanţează”. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa înaltă de a fi util  iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. 

Acesta este singurul sens acceptabil al „demnităţilor” publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu de sacrificiu, în beneficiul celorlalţi. Dar nu este neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii!…

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om îşi doreşte demnitate. Ea vine din propria fire, dar, desigur, şi de la alţi oameni. Ea vine din şi de la om, şi se reflectă în om. Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toţi. Omul faţă de Om trebuie să arate demnitate. Omul trebuie să fie demn că este om.

 

Viorica Nicolescu/UZPR




Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.