default-logo

   Casa de lângă inimă

Amprenta unui gând 

…Nu este o cifră rotundă – şi, totuşi, se cuvine să vorbim. Nu demult, pe 5 decembrie (2020) s-au împlinit 47 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Zaharia Stancu (mort în anul 1974). Se cuvine să vorbim cu atât mai mult despre el, cu cât manevre antinaţionale l-au eliminat din programele şcolare, aruncându-l în debara, alături de alţi corifei ai literaturii şi culturii româneşti, între care însuşi poetul naţional Mihai Eminescu. 

Tocmai de aceea, amintindu-ni-l, îl invit pe cititor la o vizită în satul şi casa în care a văzut lumina zilei viitorul mare scriitor și ziarist imbatabil, fiu al unei perechi de ţărani frumoşi, Maria Delcea-Bratu şi Tudor Stancu-Mitroi; casă în care am poposit, de mai multe ori, cu nişte ani în urmă – şi despre care am mai relatat cu diferite prilejuri. Aşadar.

…Trec cu emoţie un podeţ strâmt şi îngust, ca un gând singuratic. Şi mă opresc. În faţa mea se află casa lui Zaharia Stancu. Casa din Salcia – acel sat numit de el Omida, în romanul „Desculţ” – de pe „lunga, îngusta şi săraca Vale a Călmăţuiului”. Mă opresc şi privesc. Şi-mi amintesc. Îmi amintesc, din cele citite din el şi despre el, cât de mult iubea scriitorul casa în care se născuse, casa părintească. Citesc din „Desculţ”: Casa e aşezată în mijlocul ariei. În spatele casei – coşarul pentru vite, hambarul de ţinut bruma de grâu, când grâul avea rod bun, pătulul de porumb, când se face porumb, carul vechi şi, lângă car, legaţi de proţap, boii molfăind paie uscate între dinţi. În fundul ariei, o pădure de salcâmi din mijlocul căreia se ridică, biruitor, un plop cu frunzele mereu neliniştite de parcă întruna îl bat apele mereu curgătoare ale văzduhului. În faţa casei, doi duzi, câţiva corcoduşi, un nuc pe jumătate uscat şi, lângă uluci, o salcie plângătoare acoperind cu crengile o parte din drum. Sub salcie, fântâna adâncă, cu ghizduri de lemn şi apă abia licărind în fund. La dreapta casei şi în faţa ei, megieşii – satul întreg

Privesc. O dată. Încă o dată. Casa este aceeaşi: exact ca în descriere. Fântâna crucifică un pendul deasupra infinitului răsfrânt în apă. Şi pomii, copacii – sunt aceiaşi. S-au mai împuţinat parcă oleaburile, nu se mai simt boii molfăind paiele, iar nucul acela, „pe jumătate uscat”, s-a uscat de tot, a devenit umbră – sau undă. Încolo, lucrurile par aceleaşi. Şi atmosfera. Mai ales atmosfera. Şi peisajul. La stânga, linia ferată. Câmpurile cocoşate de măguri răzleţe. Pe alocuri – şi acum – câţiva copaci bătrâni, din pădurea odinioară de nestrăbătut: Deliormanul, Pădurea nebună

…Privesc. Şi deodată am sentimentul că sunt acasă. Acolo, în satul meu oltean, aflat tot pe o lungă, îngustă şi săracă vale: Valea Iminogului. Văi predestinate, pentru ţărani predestinaţi – odinioară, ca şi azi – sărăciei, foametei, mizeriei. Şi trec poarta, ca la mine acasă. Iar casa arată exact cum arată casa mea părintească. Un mic splai de sală – şi trei odăi. Prima, cea din mijloc, prin care se intră în casă – tinda, în unele părţi, sau „la foc”, cum îi zice pe la noi, pentru că aici se îndopau cu paie cele două sobe oarbe, aflate de o parte şi de alta, dincolo de perete, în camerele propriu-zis de locuit. De aici, din tindă, la dreapta şi la stânga, câte o uşă către cele două odăi. Şi-n odăi, în toate, în toată casa – tumultul prezent şi continuu, neîntrerupt, al scriitorului, potolit în ecou ca vuietul mării în scoică. Pe pereţi – tablouri cu chipuri ce stau să se desprindă din ramă. Inscripţii ale căror litere ard de sensuri. Într-o fotografie panoramică – scriitorul şi casa. Şi textul acela explicativ, rămas să ne vegheze şi să ne doară: „În casa părintească şi pe uliţele satului Salcia am învăţat să vorbesc, să merg şi să muncesc. Am făcut cunoştinţă cu lucrurile de pe pământ şi din cer, cu fiinţele apelor, ale câmpiilor şi ale pădurilor… am aflat ce este omul”. 

Sub geamul unei vitrine – diverse distincţii, acte, legitimaţii. Întârzii asupra unui singur act: Carnetul de deputat nr. 415, emis la 13 martie 1969, valabil în legislatura 1969-1973, prin care se atestă că „Tovarăşul Zaharia Stancu este deputat al MAN ales în Circumscripţia Electorală Crângu, judeţul Teleorman”. Scriitorul-cetăţean îşi făcea, astfel, datoria faţă de semenii săi. 

…În sfârşit, camera de lucru. O odaie amenajată la sugestia (şi aranjamentul) doamnei Nuşa, soţia scriitorului – şi, ceva mai târziu, a altei doamne, purtând acelaşi nume, Nuşa, soţia poetului Gheorghe Buciu, nepot de soră al scriitorului (mort tânăr, în Revoluţia din Decembrie 1989, înmormântat în Cimitirul Eroilor). Admir un birou vechi, sănătos, trainic. Se spune c-ar fi de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Un frumos baston cu măciulie, în care se rezema în ultimii ani de viaţă. Un stilet, cadou de la scriitorul rus Leonid Leonov (autorul romanului „Pădurea rusească”) făcut dintr-un iatagan turcesc. Pe perete, portretul lui Zaharia Stancu, aparţinând artistului I. Ross. Alături, fotografia tatălui scriitorului. Pe birou, un exemplar al revistei „România literară” din 12 decembrie 1974. Pe prima pagină, fotografia scriitorului, însoţită de o poezie în facsimil. Transcriu:

Pentru o lume mai bună

 

Ai murit când s-a născut un război 

N-ai să-i mai vezi ororile 

Pe pieptul tău o să crească iarba 

Şi-o să înflorească, roşii, florile 

 

Războiul arde case-n oraş 

Mor lângă ziduri negre, copii 

Se sapă largi şi adânci morminte 

N-ai să le vezi, n-ai să le ştii 

 

Te-ai bătut pentru o lume mai bună 

De când erai cireş înflorit

 

Data: 19 august 1974. Explicaţia redacţiei: „Un fragment din ultimele versuri ale lui Zaharia Stancu, purtând data zilei când s-a internat în sanatoriu”. Pe manşeta revistei, o dedicaţie scrisă cu stilou tremurat: „Domnului Ştefan Mitroi (fratele scriitorului – n. n.) cu cea mai frăţească dragoste, în amintirea atât de dragului nostru Zaharia”. Semnează: George Ivaşcu (directorul revistei) 11 decembrie 1974 – pe exemplarul de semnal al publicaţiei, tipărit în preziua difuzării. Scriitorul se stinsese cu puţine zile mai devreme, iar revista „România literară” îi marca astfel marea trecere.

Lumea „mai bună”, pentru care se bătuse Zaharia Stancu încă de pe când era „cireş înflorit”, nu ştiu dacă a izbutit vreodată să apară. După fractura social-politică petrecută tot într-un decembrie (1989) s-a simțit o adiere de libertate și-un optimism spre mai bine, dar au intervenit repede noii potentați care au tăiat tot elanul, răsucind cuțitul în carne vie, până la os. 

…Mă rup cu greu de lângă stâlpul porţii, de lângă vuietul fântânii – ca de lângă urechea casei părinteşti. Mă rup, totuşi. Murmurând odată cu fântâna, odată cu scriitorul: Acum nu ştiu, nu mai ştiu ce este viaţă şi ce este literatură… Şi nici nu vreau să mai ştiu

 

                                                                  Ion Andreiță / UZPR

 

Post-scriptum:

                     Pe urmele unei Scrisori 

Ziarul „Lumina” (al Patriarhiei Ortodoxe Române) publică miercuri, 10 februarie 2021, pe prima pagină, un titlu care sare în ochi de la distanță: „Capitala scrisului românesc”, deasupra unei fotografii reprezentând o frumoasă clădire de epocă. Din explicație aflăm că este vorba de Câmpulung Muscel (imaginea, deducem, trebuie să fie sediul primăriei) orașul în care, ni se spune, „au trăit, au creat ori au luptat”… „Negru Vodă, Basarab I, C.I. Parhon, Ion Barbu, Constantin Baraschi, Radu Gyr, Dinicu Golescu, Theodor Aman, Tudor Mușatescu, Alexandru Davilla, George Topârceanu, Petre Țuțea, Ion Mihalache” (la care putem adăuga și noi două nume, la întâmplate: Leonard, prințul Operetei, și filosoful Constantin Noica). Invitați la lectură, în pagina 9, înțelegem că pe prima era „vopsit doar gardul”; „leopardul” se afla înăuntru, aici, pe-a 9-a – și consta în împlinirea a 500 de ani de la „primul text în limba română care s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacșu”. Până aici, toate bune și la locul lor: un eveniment important pentru cultura română, care merită înțeles și tratat ca atare: marcat, sărbătorit. Ceea ce a înțeles și doamna Elena Lasconi, noua primăriță de după ultimele alegeri locale. Cum a înțeles, însă, fosta ziaristă de televiziune (ProTV) membră a partidului USR Plus, rămâne totuși de discutat. Iată ce-i declară domnia sa reporterului (Tudor Călin Zarojanu): „Am făcut toate demersurile necesare. În primul rând am luat legătura cu colegii parlamentari din USR Plus, dar și cu cei din PNL, ca să avem o acțiune comună, apoi ne-am adresat Guvernului, întrucât ne dorim să devenim și cu numele, oficial, „Capitala scrisului românesc”. Am avut discuții și cu Academia Română, dorind să desfășurăm întregul program sub egida acestui înalt for științific, cu Ministerul Culturii, cu Arhivele Naționale. Vrem să facem un eveniment mare, pentru că e totuși vorba despre o jumătate de mileniu de când avem ceritudinea că gândim, comunicăm și iubim în limba asta minunată”… 

Las la o parte exagerarea din finalul citatului; cred că se gândea, se comunica și se iubea românește și înainte de anul 1521, data apariției acestei scrisori. Și mai cred că da, trebuie dat cezarului ce e-al cezarului. Dar a face din acest eveniment motiv de decretare oficială – cu acte guvernamentale, aprobate de parlament – a orașului drept „capitala scrisului românesc” miroase a fanfaronadă, la care ar urma să fie antrenate și alte instituții naționale, în frunte cu Academia. Ce să mai zicem, atunci, când, prin „capitală a scrisului românesc” se înțelege, de regulă, un loc vechi și important de scris-tipărit, la care aspiră „cu acte-n regulă” Târgoviște, Brașov, Govora – și alte câteva (metaforic, chiar așa numite și recunoscute). 

Dar ia să deschidem noi – și o invit și pe doamna primar Elena Lasconi – „scrisoarea” lui George Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (pagina 7) și să citim împreună: „Din împrejurări vitrege, primele documente sigure și abundente sunt cu totul târzii, dintr-o vreme când graiul era de mult închegat. Uzul limbii slavone în biserică și în cancelarii a întârziat apariția textelor române, care (înlăturând indicațiile mai vechi dar netextuale) sunt din secolul XVI. / Scrisoarea câmpulungeanului Neacșu către judele Hanăș Bengner al Brașovului, din 1521, rămâne deocamdată întâiul răvaș românesc cunoscut”. Așadar: totul se petrecea într-o vreme „când graiul era de mult închegat”. Și: scrisoarea Neacșului „rămâne deocamdată întâiul răvaș românesc cunoscut”. Iar dacă nu s-au decoperit până acum și alte scrieri, asta nu înseamnă că ele n-au existat – și că n-ar putea ieși cândva la iveală (chiar dacă au trecut 500 de ani). Așa că mai ușor cu pianul pe scări. 

Îmi îngădui să-i fac, totuși, o propunere doamnei primar Elena Lasconi, mai ales fostei ziariste cu un sfert de veac în slujba cuvântului și imaginii: Faceți demersuri pe lângă colegii useriști și peneliști din parlament să reia în discuție legea de decretare a zilei de 28 iunie – când, în anul 1883, a fost arestat pentru prima oară poetul național Mihai Eminescu și închis la Sanatoriul Șuțu – drept Ziua Ziaristului Român, propusă de vreo câțiva ani de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (la care cred că sunteți și domnia voastră membră) dar amânată (poate și respinsă) mereu. 

 

                                                                          Ion Andreiță

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.