În răspăr cu râul Lethe

Amprenta unui gând 

 Am în față o revistă mai puțin cunoscută publicului larg; din păcate, prea puțin cunoscută și celor interesați de cultura română în general, de literatură în special: revista „Antilethe”, anul III, nr. 3 (9) 2020. O publicație de mărimea unei coli A4, cu o copertă elegantă, în culoarea ruginie a vechilor zapise voievodale (dar și a edictelor regale). Prima întrebare răsare din titlu: De ce Antilethe? Caut în DEX, dar mă opresc în istorie. În antichitate, existau șase râuri care separau Infernul de lumea celor vii: 1. Acheron, râul tristeții; 2. Cocytus, râul plângerii; 3. Piriphlegethon, râul de foc; 4. Mnemosynne, râul memoriei; 5. Styx, râul urii – și 6. Lethe, râul uitării. Asupra acestui râu s-au oprit editorii insolitei reviste cu mister ce se vrea dezlegat. 

Așadar, o revistă împotriva uitării: Antilethe. Să nu uităm, ce? Să nu-i uităm pe urgisiții creatori din exil; în mod deosebit, pe scriitori – care, obligați să ia calea străinătății, pentru a scăpa de teroarea mortală a ateo-bolșevismului, au creat o literatură de neîndoielnică valoare, purtând în suflet – oriunde s-au aflat: în Canada, Spania, Italia, Germania ori, mai ales, Franța – iubirea pentru țara natală și dorul pribeagului. Antilethe, revista, tocmai asta își propune: nu doar să nu-i uităm, ci, păstrându-le memoria, să valorificăm, în spațiul românesc descătușat de comunism, importanta lor operă scrisă în condițiile grele ale exilului, publicând-o, difuzând-o, făcând-o cât mai larg accesibilă cititorului român din țară. 

Și-au luat această grea și frumoasă misie doi scriitori, Mihaela Albu, director fondator, și Dan Anghelescu, redactor-șef – amândoi, buni cunoscători ai literaturii exilului, trăitori, mai multă sau mai puțină vreme, alături de cei cercetați acum. Director onorific: academicianul Basarab Nicolescu, el însuși (auto)exilat la Paris, o personalitate de talie internațională a științei și culturii. Scopul acestei publicații îl expune limpede, sine ira et studio, Mihaela Albu, în „Argument”: „Nu afirmăm nici că operele sau publicațiile din exil intră în concurență cu cele din țară, nici că unele sunt superioare celorlalte… Ceea ce afirmăm cu tărie și încercăm prin această revistă este să conștientizăm cititorul român contemporan că mai există o latură a culturii noastre încă insuficient (sau deloc) cunoscută”. Valoarea acestui exil cultural este limpede subliniată într-o scurtă zicere a lui Virgil Ierunca: „României, exilul i-a dat șansa prezenței ei neîntrerupte într-un fel de actualitate vie”. „Antilete” – act de cultură oportun, cu atât mai necesar, cu cât aici, acasă, acum, în România post-decembristă, sub poalele democrației noastre originale, se ridică voci cu limbă de viperă criticând tot ceea ce s-a creat bun în socialism, denigrând istoria românilor din antichitate până azi, batjocorindu-i voievozii și cărturarii, mânjind cu catranul urii blazonul de noblețe al unui popor unic. Mai mult, sunt luați în pleasna limbii otrăvite înseși marile personalități ale exilului – Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Pamfil Șeicaru, Paul Goma – alături de colegii lor de generație și crez rămași în țară, omorâți în pușcării ori ieșiți după ani grei de detenție: Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Țuțea, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae. 

Proaspătul număr al revistei „Antilethe” (3/2020) este consacrat Centenarului Virgil Ierunca (născut la 16 august 1920, în comuna Lădești-Vâlcea; decedat la 28 septembrie 2006, la Paris) – un bogat mozaic portretistic, alcătuit din reproduceri din opera omagiatului: poezie, memorialistică, articole, reviste, portrete al unor „prieteni care au fost”, corespondență. Pandant: evocarea medicului Francisc Ion Dworschak (născut la Vâlcea, din mamă româncă și tată ceh) coleg de liceu și prieten în adolescență cu Virgil Ierunca. De reținut, eseul lui Dan Anghelescu despre acest doctor, stabilit în Canada, care, deși la vârsta senectuții, animat de zicerea lui Juvenal („Facit indignatio versum!” – „Indignarea face versuri!”) a scris două importante cărți despre nedreptățirea a doi mari români: „În apărarea lui Mircea Eliade” și „Descoperirea insulinei și Nicolae Paulescu”. 

Între scrierile lui Virgil Ierunca, două mi-au atras atenția în mod deosebit, în „Antilethe”: Jurnalul și Caete de dor (Metafizică și poezie). Aș cita câteva propoziții din „Jurnal”: 25 februarie 1949: „Seara, la Eugen Ionescu. De cum am venit la Paris m-am repezit să-l cunosc. Era unul din idolii mei secreți. În nodul cravatei i-am adus tăietura din „Monitorul Oficial” cu decretul lui de condamnare ca unul care a ofensat „armata democrată”. Și, de la început, Eugen Ionescu a fost foarte atent cu neliniștile mele. M-a primit ca pe un frate mai mic. (…) Rodica Ionescu (soția dramaturgului – n. n.) găsise o explicație a deschiderii lui Eugen față de mine: înainte de a mă fi cunoscut, Eugen Ionescu se socotea omul cel mai pesimist de pe lume. Acum – zicea ea – are nevoie să mă vadă. Sunt atât de întunecat, atât de amărât, atât de profund nefericit, încât, văzându-mă, Eugen se descoperă, pe loc, un optimist”. 

În legătură cu revista „Caete de dor”, cu publicistica în general, trebuie amintit că Virgil Ierunca avea, din țară, experiența și freamătul necesare: colaborase la ziare și reviste de înalță ținută culturală și morală: Timpul și Ecoul (director, Grigore Gafencu) Revista Fundațiilor Regale, Vremea, Lumea, Kalende, Viața Românească. Pentru Caete de dor a răbdat de foame (și alte privațiuni) finanțând, cu puținii bani ce-i câștiga, tipărirea revistei timp de zece ani (1951-1960). Despre revistă și mentorul ei, într-o scrisoare primită de la Alexandru Busuioceau, din Madrid (altă personalitate emblematică a exilului românesc) la 23 decembrie 1955: „Dragă Ierunca. Am întârziat câteva zile să-ți răspund fiindcă voiam să citesc revista. Nu-ți pot spune toată impresia cum aș vrea din cauza mea. Rezum într-un singur cuvânt: Caete de dor înseamnă azi literatură românească ajunsă din nou la o conștiință așa cum era firesc după mai mult de zece ani de exil. Ce ai realizat în numărul din urmă îți îngăduie să realizezi de-atunci și restul. (…) Nu pot să nu-ți spun ceea ce îmi stă în gând: că te socotesc un om drept și curajos”. 

…În semn de prețuire a marelui exilat, Editura Humanitas (director Gabriel Liiceanu, care, întâmplător sau nu, a beneficiat din plin de sprijinul și ospitalitatea soților Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, la Paris) a botezat o librărie deschisă în Rm. Vâlcea cu numele Virgil Ierunca. Evenimentul l-a mișcat profund pe scriitor, care, neputând fi prezent la inaugurare (boală) a trimis un mesaj (în chiar ziua inaugurării, 31 august 2000) din care citez: „Cât de rău îmi pare că nu pot să fiu de față acum, când în „orașul cel mai frumos de pe lume”, cum mi-a plăcut mereu să numesc Râmnicu-Vâlcea, ia ființă ceea ce ar fi putut fi un vis din copilărie… N-aș fi îndrăznit nici în registrul oniric, căruia totul îi este îngăduit, să-l duc până pe acest prag incredibil: librăria să-mi poarte numele. / Datorez, spre sfârșitul vieții, acest salt în imposibil, generozității lui Gabriel Liiceanu, căruia, ca și editurii și librăriilor Humanitas, n-am destul cuvinte de mulțumire”. 

…Mihaela Albu și Dan Anghelescu au fost nu demult la Rm. Vâlcea, invitați să lanseze mai multe cărți proprii și revista „Antilethe”. La întoarcere mi-au spus că Librăria Virgil Ierunca nu mai există; firma cu numele scriitorului a fost înlocuită cu o firmă numită Humanitas. 

…Mă întorc cu gândul la o poezie mai veche a lui Virgil Ierunca („Prologul copacilor”, în „Caete de dor, 8/1954) o premoniție – și recit împreună cu poetul: 

De la o fereastră străină, dintr-o casă străină, dintr-un ceas străin,

Prin copacii aceștia bat vânturile turbate ale dorului.

Sunt iarăși acolo, lângă morți și lângă părinți,

Vecin cu pământul, chemat în pământ

 

Acolo, adică acasă, „lângă morți și lângă părinți”… 

Așa trebuia să fie, așa trebuia să rămână. Din păcate, unii dintre cei cărora le-ai făcut bine ți-au șters și numele, Poete.

 

                                                                   Ion Andreiță

 

Post-scriptum:

                            Dunăre, Dunăre…

                                             Dunăre, de-ai ști vorbi

                                            Pe cât știi călători

                                             (vechi cântec popular românesc) 

 

Frumos zice vechiul cântec: de-ar ști Dunărea să vorbească pe cât știe să călătorească, multe, multe s-ar afla – și nu puține s-ar schimba, în soarta oamenilor și a locurilor pe care le străbate. Dar marele, uriașul, maiestuosul arbore de apă își vede impasibil de drumul său, în existența-i milenară. Și, totuși. Sunt oameni care izbutesc să intre în legătură cu fluviul, să se înțeleagă într-un limbaj specific (nu la îndemâna oricui) ca apoi să ne împărtășească și nouă, muritorilor de rând, din cele văzute și auzite. 

Un asemenea om este scriitorul Geo Ciolcan, colegul nostru de revistă. Geo Ciolcan a însoțit Dunărea de la intrarea pe teritoriul țării noastre – iar până la contopirea acesteia cu Marea, au făcut împreună 50 de poasuri în spațiul românesc, concretizate în 50 de reportaje publicate succesiv în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, sub genericul „România de lângă Dunăre”. 

 Punând punct minunatei hălăduiri – după cum ne anunță în recentul număr al revistei – nădăjduim că autorul va strânge reportajele într-un volum, pentru ca cititorul să aibă o imagine completă, rotundă a acestei spectaculoase călătorii. 

Mulțumim Geo Ciolcan – și succes în competițiile viitoare. 

 Ion Andreiță / UZPR

 

                                                                

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.