Mâine, 29 februarie, ar trebui să fie ziua lui Marin Sorescu, care s-a născut în 29 februarie 1936, la Bulzeşti, și am fi putut să-l sărbătorim la 85 de ani.Dar acest „mâine” nu e decât din patru în patru ani. Și oricum, din 8 decembrie 1996, n-a mai fost niciun „mâine” pentru Marin Sorescu.
Acum, când „se bate miezul nopții în clopotul de-aramă”, stau din nou de vorbă cu Marin Sorescu, așa cum am făcut-o și în 25 februarie 1984, la Târgu-Mureș.
MARIN SORESCU
„Cred că un critic, oricât de mare, nu poate lansa decât câţiva poeţi”
– Deşi în aparenţă, (căci în esenţă, în tot ceea ce aţi publicat aţi rămas poet) prezenţa dv. cu poezie a fost, în ultimii ani, aproape simbolică, bănuiesc că nu aţi părăsit poezia. Cum se explică, totuşi, o relativă distanţare (repet, în aparenţă) sau poate, mai exact, tăcerea dv. editorială?
– Într-adevăr, am făcut o pauză editorială de câţiva ani. Am pierdut mult timp cu probleme de critică literară. Ca orice critic, nu vreau să public multe poezii. Apoi, am călătorit şi am încercat poezia şi de la distanţă. Asta nu înseamnă că n-am scris versuri. Ba, aş spune, că în ultima vreme am scris chiar destule versuri, ca în perioadele mele lirice foarte bune. Am publicat o plachetă subţire, Fântâni în mare, în 1982. Urmează (La ce editură? Când?) un volum mai gros, dacă până atunci va fi depăşită criza de hârtie. Am traversat mai multe faze lirice, după cea care m-a consacrat, faza Liliecilor, cea a Descântotecii, şi-am lăsat să mai treacă anii, aşteptând să se cristalizeze o nouă viziune. Bineînţeles, viziunea nu poate fi decât a… vizuinii, a bârlogului priopriei personalităţi. O viziune parţial nouă, pentru că nu poţi pretinde unui poet să se schimbe radical de la o carte la alta sau de la o etapă la alta. Deşi nu se poate spune că n-am trecut prin experienţe deosebite.
Poeziile de acum sunt mai melodioase, unele au rimă, iar gândirea poate mai fluentă.
– Există o ipostază a poeziei – poezia rostită în faţa unui mare număr de spectatori – ipostază în care pentru un succes sigur şi imediat, se apelează la tot felul de „subtilităţi”. Poeme de o valoare literară îndoielnică ajung să facă vâlvă, poate chiar „carieră”. Dorinţa de a câştiga publicul (adesea neavizat) cu orice preţ este, cred, o capcană pentru unii poeţi, pentru poezie. Care credeţi că ar putea fi, în mare, capcanele poeziei româneşti contemporane?
– În orice caz, capcanele nu se pot stabili în funcţie de existenţa sau de nonexistenţa unei prize „la public”.
– Bineînţeles că nu se pot stabili capcane doar în funcţie de acest criteriu. A fost un exemplu. Dar publicul e una dintre capcane. Sau măcar potenţial o capcană.
– Dacă ar fi să judecăm autorii numai după priză, ar însemna că Shakespeare este un dramaturg mediocru. Există un public destul de pretenţios, care gustă o poezie foarte bună. Aceeaşi poezie foarte bună poate sau nu să aibă succes la acelaşi public peste câţiva ani, pentru a fi descoperit de o altă generaţie ş.a.m.d.
Aş semnala existenţa unui stoc prea mare de versuri mediocre, de-a dreptul slabe. Iar pericolul ar consta în uniformizarea şi prin extinderea unui procedeu, cum ar fi cel brevetat de Nichita Stănescu, de exemplu, în ultimii ani, după cum, cu câţiva ani mai înainte, bântuia moda Sorescu. Nimic mai trist decât fenomenele de epigonism care, se ştie, nu au produs niciodată valori. Uniformizarea poate să mai vină printr-un procedeu de molipsire instantanee a poeziilor între ele. Există mulţi poeţi care au ajuns la a cincisprezecea carte de versuri, pe care le-au publicat numai pentru că alţi poeţi au publicat şi ei cincisprezece cărţi asemănătoare. Poeziile pot trece dintr-o carte în alta aproape fără să se observe că e vorba despre autori diferiţi. Critica, după părerea mea, se arată extrem de generoasă şi îngăduitoare cu poezia mediocră, cuminte. Prietenii scriu trei recenzii favorabile sau de-a dreptul pompoase, autorul e mulţumit şi anul viitor scoate altă carte.
O altă capcană poate fi cea a „lecturilor infidele” din poeţi străini sau contemporani. Mai ales autorii mai tineri, cu acces la o limbă de circulaţie, cad în păcatul „autohtonizării”, preluând motive, formule, versuri, cu sau fără ghilimele, făcute colaj sau necolaj. Dorinţa de a epata a unora trece înaintea ambiţiei de a spune realmente ceva. Se publică multă poezie globală, imponderabilă, lipsită de orice durere sau emoţie. Poezie de înţărcat emoţia şi gustul de a citi. Dacă mai luăm şi exemple din extrema cealaltă, pe care am numit-o de vulgarizare a cotidianului şi a sentimentelor patriotice, avem o schemă destul de limpede a capcanelor de care îmi vorbeaţi. Repet, schemă, pentru că, desigur, tabloul poate fi completat şi nuanţat.
– Probabil că acest dialog va fi pus sub semnul „dialogului între generaţii”. Cum vedeţi dumneavoastră intercondiţionarea generaţiilor. Care ar fi principalele valenţe care ar defini raporturile dintre generaţii?
– Cred că nu poate fi vorba de dialog decât între talente. Dialogul între nontalentele generaţiilor şi promoţiilor nu poate fi numit dialog ci vacarmul unor ambiţii vane. Vacarm care a existat şi va exista tot timpul ca fundal (probabil că dialectic) al realizării poeziei din primele linii.
Se ştie cât de egoişti sunt marii scriitori. Cu toate acestea, literatura română poate produce, oricând, dovezi nu numai de coexistenţă ci şi de sinceră frăţie şi de respect între poeţi de vârste diferite, ba chiar dintre poeţi din aceeaşi generaţie. Vezi prietenia Pillat – Voiculescu, de pildă. În ce mă priveşte, am cele mai bune gânduri faţă de poezia tânără pe care încerc s-o promovez la revista Ramuri. Aş dori să scriu odată mai pe larg despre acest fenomen. Nu sunt de acord cu toate modalităţile de lansare folosite de unele reviste. Excesul de publicitate poate fi dăunător tinerilor. Există un soi de cursă a descoperirii de genii, cursă stimulată de Cenaclul de Luni, de revista Luceafărul. Manolescu are pe conştiinţă cele mai multe genii „în floare”. Acestea trebuie să-şi dovedească însă genialitatea, fapt care, întâmplându-se (ceea ce i-aş dori din toată inima), l-ar trece pe generosul critic cu mult înaintea lui Maiorescu. Învingător la puncte.
Cred că un critic, oricât de mare, nu poate lansa decât câţiva poeţi, din simplul motiv că poeţi excepţionali apar puţini într-o viaţă de critic.
Sunt poate mai utile simplele prezentări calde dar cu incandescenţe, mai obiective, decât cascadele de elogii, ce pot deruta cititorul şi pe cel în cauză. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, posibilităţile de debut ale tânărului scriitor s-au micşorat odată cu introducerea acelor concursuri obligatorii. Una dintre edituri ar trebui să preia colecţia „Luceafărul” şi, lucrându-se atent cu debutanţii, s-ar putea renunţa la acest concurs. Deocamdată, pentru mine, poet tânăr este Mircea Dinescu, poet excelent, proaspăt, atent cu materia infailibilă a versului său. Poet tânăr demn de toată încrederea e Gabriel Chifu, cu o viziune borgesiană şi capabil de o evoluţie frumooasă. Interesantă pleiada poeteselor Liliana Ursu, Doina Uricariu, Carolina Ilica, Gabriela Negreanu şi, cu un lat de palmă înaintea lor, ca vârstă de debut, Ileana Mălăncioiu, autoarea unui univers liric crispat, tragic, tulburător. În spatele lor, aşteaptă, cu cartea în mână, o coadă interminabilă de adolescenţi, tot mai adolescenţi, unşi cu gazul metaforei şi aprinzându-se unul de la altul. Deci, trebuie să mutăm ştacheta tinereţii mai înapoi… şi să vedem iar ce e cu generaţia tânără, cine sunt şi ce vor ei? Am acasă un teanc de cărţi, apărute prin concurs sau după această fază, unele reprezentând a doua sau a treia plachetă a autorului, pe care, cum spuneam, le voi citi cu creionul în mână. Sper să-mi placă toate.
În concluzie, e loc pentru toţi, chiar şi pentru flotanţi.
– Cu toate că scriitorul are libertatea deplină de a opta pentru un gen sau altul, la un moment dat el se poate simţi atras cu mai mare forţă de un gen doar. Ca scriitor care s-a manifestat în toate genurile, cum explicaţi preferinţa pentru un anumit gen de comunicare estetică în „defavoarea” altuia? În ce gen vă simţiţi mai în largul dv?
– Pur şi simplu nu-mi explic această preferinţă. Preferinţele vin din senin şi tot aşa se duc, lăsând în urmă o carte sau două. Mă simt mai în larg cu poezia, dar când scriu teatru mi-e la fel de rău şi de bine.
Mai greu e cu critica, din cauza unui cu totul desuet sentiment de milă. Mi-e milă de subiect. Şi până nu-mi înving această stare, cu totul neavenită pentru profesie, nu voi putea scrie Istoria literaturii române de azi, nici controversată, cum a făcut (sau cum face) cu multă dibăcie Eugen Simion (tocmai a publicat un excelent volum III din Scriitori români de azi) şi nici polemică, aşa cum a publicat Eugen Barbu un prim volum. Ce va fi probabil continuată cu „Cacialmaua”. Se pare că el va fi criticul generaţiei tinere şi instrumentele nu-i lipsesc. Cu o Istorie a literaturii române contemporane, cam deplasată, autorul o numeşte „exactă”, ne ameninţă în Tomis Alex. Ştefănescu, surprinzător de superficial când trece la articole mai mari.
– Spuneaţi, cu peste zece ani în urmă, că, „într-un fel, poezia românească rămâne o Americă şi îşi aşteaptă descoperitorii”. Cât credeţi că s-a descoperit de atunci din această „Americă”?
– Ceva tot s-a făcut, dovadă unele tălmăciri din Arghezi, Blaga, Barbu – care încep să fie cunoscuţi prin traduceri făcute acasă; precum şi transpuneri în alte limbi din unii poeţi contemporani. E un domeniu în care se poate mai mult şi unde o perioadă de zece ani nu înseamnă mare lucru. Cred în continuare că această „Americă” trebuie descoperită. Columb încerca să aşeze oul de lemn, care îi va da marea idee.
– Nichita Stănescu spunea în Respirări că „totul este istorie trecută prin conştiinţa noastră estetică”. Ce valoare are pentru dv. relaţia istorie – conştiinţă estetică?
– Aceeaşi valoare pe care o avea şi pentru Nichita Stănescu. Evident, creaţia noastră nu se poate petrece în vid sau sub un clopot de sticlă. Ea se abureşte de epocă şi abureşte epoca. Rămâne vitală concentrarea estetică pentru a ne plasa în câmpul artei, singurul fertil când e vorba de creaţie.
– Opera dv. conţine numeroase arte poetice implicite şi explicite. Care ar fi o „sinteză” a acestora?
– Cred că Postfaţa la Tinereţea lui Don Quijote. Am citit-o zilele trecute şi, deşi e scrisă cu mulţi ani în urmă, mă reprezintă. Fiind explicită ea e, totodată, şi implicită.
– Sunteţi, se spune, „copleşit de glorie”: citit, recunoscut, tradus, preţuit, contestat. Cum vedeţi dv. gloria literară?
– N-am prea observat toate acestea. Poate că dacă aş fi fost puţin atent, aş fi băgat de seamă câte ceva, dar nu prea am timp. Mult mai important pentru mine, acum, e să scriu şi să lucrez în pace.
– Care e sentimentul dominant care vă însoţeşte la masa de lucru?
– Un sentiment de bucurie. Chiar dacă scriu tragedii, descătuşându-mă de pasiunea unor trăiri, mă umplu de bucurie. Această bucurie vine, evident, greu şi masa de lucru e o scenă la care te condamni singur să tai dintr-o inexplicabilă nevoie de bucurii. Cititorii văd uneori numai partea relaxantă, zâmbetul muşchilor scrisului, nu şi încordarea tăierii în munte.
Târgu-Mureş, 25 februarie 1984
NICOLAE BĂCIUȚ