Ziaristul, un străjer la hotarele profesionalismului 

Noul „Cod deontologic al jurnalistului profesionist” se dorește a fi o culegere canonică (legitimă) de principii și norme la îndemâna întregii bresle a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Un ghid care să inspire conduita ziaristului profesionist, pentru a-și împlini cu brio demersul său redacțional, în comunitatea pe care o slujește. Artizanul său este generalul de brigadă (rtr) Gheorghe Văduva, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, ziarist și cercetător științific în domeniul strategiei la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate al Armatei,  scriitor și poet. De aceea, noul Cod Deontologic creat, aparent, pe un trunchi tehnic, este un text minuțios redactat, într-un limbaj ușor de parcurs, pentru că atinge metafora, poezia și arhitectura sufletului și profesiei. 

Sunt abordate – în „Preambul” – noțiunile de jurnalist și jurnalism. În sensul că nu există act jurnalistic de calitate fără ziaristul de vocație, pregătit profesional și moral.

Capitolul „Arhitectură etică și profesională a actului jurnalistic” surprinde și însumează câteva principii și o adevărată „strategie” de lucru, așezată temeinic în norme pe care slujitorul cuvântului trebuie să și le asume, mai ales, să le aplice, pentru a se bucura de audiență, indiferent de canalul media pentru care lucrează.

Reținem că scopul oricărui „istoric al clipei” nu este  „doar de a transla”, de a transpune realitatea în cuvinte despre fapte efemere, ci este și cel de a informa și forma. De a transcende realitatea, pentru a clădi conștiințe și de a ridica de la pământ la cer mințile și inimile oamenilor, aspecte neglijate în ultimii ani, în mare parte. Cu mici excepții. Privind spre realitatea imediată, observăm că slujitorii mass-media aproape că nu mai fac educație științifică. Și ce să mai zicem de cea identitară și cultural-spirituală… Dar, pentru a atinge  aceste idealuri, ziaristul trebuie el însuși să dispună de o arhitectură morală, profesională și sufletească de excepție pentru a căuta, a afla și relata cu obiectivitate, discernământ și imparțialitate despre adevărul pe care îl  îmbracă, sau nu, un fapt  din realitatea imediată. Jurnalistul trebuie să fie „complice” cu imparțialitatea, pentru că numai astfel acest slujitor al cuvântului din Cuvânt-Cuvântul în sens de Logos dobândește legitimitate, apoi nume și renume. 

Legimitatea ziaristului este sinonimă cu recunoașterea unei anumite autorități din partea cititorilor sau ascultătorilor, care se clădește pas cu pas, în zile, luni, ani, zeci de ani. Bunul nume și renumele sunt valabile nu numai pentru breasla noastră, ci pentru orice profesie. Acest sacerdoțiu (apostolat) cotidian se clădește, deopotrivă, pe alese calități morale și profesionale. Gazetarul, printr-un exercițiu de empatie, trebuie să se ridice deasupra intereselor sale sau ale editorului, ca să le susțină pe ale celor nedreptățiți, pe ale nației sale. Nici nu știu care dintre aceste calitați este mai importantă. Aș tinde să dau prioritate Moralei, pentru că prea multă știință „de toate și de nimic” nu „ne mântuie”, nu ne scoate biruitori din „valul ce ne bântuie”. De asemenea, calitatea redactării oricărui gen publicistic face casă bună cu nivelul de conștiință a jurnalistului. Tot aici trebuie asumată calitatea vocabularului și vitalitatea „dulcii limbi române”. „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” (Ion Heliade-Rădulescu), cu condiția să nu supărați „religia, morala, buna-cuviință”, este mai actual ca niciodată. Câți dintre noi ne-am gândit și am acționat, în ultimele zece luni, ca adevărați români creștini?… Fuga după senzațional îl îndeamnă pe ziaristul nostru – pus pe „succes” cu orice preț – să semene  neascultare, ură și dezbinare între frați. Și grav este când eu, ziaristul, nu îmi mai ascult propria conștiință.

Atât timp cât demersul redacțional se va limita doar la material și mercurial, iar „conștiința” jurnalistului va trece doar prin stomac, aristocrația sufletească a presei noastre românești, de mare și interminabilă tranziție, va rămâne în mare suferință. De neatins. „Nu uita că, și în truda jurnalistică, clipa este tot eternitate. Iar tu nu ești doar cronicarul unei clipe, ci și al unei eternități”, ne sfătuiește, într-un „Decalog”, autorul noului Cod Deontologic. Bine ar fi ca dincolo de relatarea despre materie, cuvântul nostru să înveșnicească fapta.

Ce frumos ar fi dacă, în această lume care-și pierde reperele, care, identitar, nu se mai raportează la „dimensiune românească a existenței”,  ci doar la o cronică globalistă a morții, care „ne face părul măciucă”, ziaristul ar fi conștient că nu clipa, ci doar veșnicia este șansa la nemurire și neuitare!

Toate acestea fi-vor împlinite atunci când apostolii cuvântului vor sluji cu o înaltă conștiință de sine și de apartenență la tot ce-i românesc și creștinesc. Încă e  nevoie de discernământ, responsabilitate și, în unele cazuri, de jertfă față de semeni, de dragostea pentru celălalt. Numai dobândind legitimitatea slujirii tale prin celălalt poți înveșnici frântura de istorie a clipei despre care ai relatat undeva, cândva… 

Așa, pacea socială nu va mai fi  un ideal, ci o realitate care ar contribui la creșterea încrederii în noi și în celălalt. Așa va spori dorința de carte, de fapt cultural-spiritual de bună calitate, așa va fi ridicată audiența „media”. E o comoditate să gândești că „asta vrea publicul, asta îi dam”! Nu toți vor circ! Unii vrem pâine, câștigată cu sudoarea frunți și a minții; alții dintre noi știm că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

Atâta vreme cât buna noastră cuviință șchioapătă, iar relatarea despre Bine și Adevăr nu este un țel – în fond, „binele nu face mult zgomot!” –  e greu de crezut că arhitectura jurnalistului este una armonioasă. Îmi place să cred că noul Cod Deontologic al jurnalistului este un instrument de lucru la îndemâna ziaristului, o ancoră de care poate face uz, ca să răzbată, cu fruntea sus, într-o lume cu valorile și prioritățile răsturnate.

Cred că ziaristul este și trebuie să rămână un străjer la hotarele profesionalismului și al bunei-cuviințe, vectori prin care acest slujitor al cuvântului poate înveșnici și clipa, și fapta, și istoria timpului său.

Maria Stanciu 

(Revista UZP nr. 20/2020)

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Marian Petcu Reply

    Regrete eterne, dragă Mara Stanciu!
    Am citit câteva dintre textele tale în care ofensezi paradigma jurnalismului, glorifici ceea ce nu merită glorificat ș.a.m.d.

  2. Maria Stanciu Reply

    Marian, într-o lume plină de dezinformare, e nevoie de speranță. Dă-mi voie să sper că ne vom reveni în fire, într-o bună zi. Nu glorific, ci doar observ derapaje și nădăjduiesc că… ”Atâta vreme cât buna noastră cuviință șchioapătă, iar relatarea despre Bine și Adevăr nu este un țel – în fond, „binele nu face mult zgomot!” – e greu de crezut că arhitectura jurnalistului este una armonioasă. Îmi place să cred că noul Cod Deontologic al jurnalistului este un instrument de lucru la îndemâna ziaristului, o ancoră de care poate face uz, ca să răzbată, cu fruntea sus, într-o lume cu valorile și prioritățile răsturnate.
    Cred că ziaristul este și trebuie să rămână un străjer la hotarele profesionalismului și al bunei-cuviințe, vectori prin care acest slujitor al cuvântului poate înveșnici și clipa, și fapta, și istoria timpului său”.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.