default-logo

Documentație la dosarul învinuitului   Sadoveanu Mihail  

1. Imagine de epocă cu  stăpânii roșii ai României

2. Ambianță de lux de la care învinuitul Sadoveanu clamează lupta de clasă

 3.  MENȚIUNI BIOBIBLIOGRAFICE –  ALE SCRIITORULUI ȘI  OMULUI POLITIC SADOVEANU MIHAIL

  4.  Mihail Sadoveanu -„Contele de Ciorogârla” 

   5. Procesul verbal de la celebra ședință și decizie de excomunicare a lui Brâncuși dintre români și România

   6. Certificatul de moarte, Sadoveanu Mihai

 

   MENȚIUNI BIOBIBLIOGRAFICE –  ALE SCRIITORULUI ȘI  OMULUI POLITIC SADOVEANU MIHAIL  

Carieră literară prodigioasă  începe sub girul lui Titu Maioreascu.(1904)        

O șansă providențială pentru un tânăr scriitor .

Studiile superioare, întrerupte. Îi rămân la dispoziție TIMPUL pentru CREAȚIE și disponibilitatea auctorială.  În proiectul său de viață, Mihail Sadoveanu își propune și chiar reușește să trăiască în îndestulare, din SCRIS.   Un proiect de dimensiune balzaciană, dar cu trimitere tematică  îndeosebi în istoria evului mediu românesc.

  1906  Publică volumele Floare ofilită, Mormântul unui copil şi Amintirile căprarului Gheorghiţă.     

Premiul Academiei Române, la vârsta de 26 de ani.                                                                                

Cariera sa auctorială ia deja turnura unei recunoașteri oficiale.

1910-1919,  director al Teatrului Național din Iași ; (1912-1913)

 Încorporat ca sublocotenent în rezervă, în primul război din Balcani.                                                       

Primul război mondial, participă la lupte pe front, dar acționează și în calitate de corepondent de front.                            -1916,  convocat la București, pentru a coordona ”Gazeta Ostașilor”, publicație dedicată luptătorilor de pe front. Activitate de publicist.

 Apar și în povestiri, dar și în prestația sa gazetărească, imagini aproape ireale ale combatanților țărani: „erau fantastici oamenii mei, cu căciulile negre de campanie pe cap și cu opincile umplute cu paie în picioare”

”…dacă o oștire străină tăbărăște peste noi, trebuie să mergem la război, altfel nu avem nici un dram de onoare”( volumul Strada Lăpușneanu, crezul țăranului Avram Roșca); …   ” țăranul  ne dă pâine și ne apără glia cu arma în mână”( volumul File Însângerate).

Admiratorii săi ignoră, sau se fac că nu văd  că Mihail Sadoveanu , pe vreme de război, face mai ales      propagandă pentru front. El  conturează niște personaje-țărani, luminați de înțelepciune, combatanți cu fervoare aproape mistică, aproape ireali.   Suferința lor din tranșee, cu mintea și sufletul măcinate de grija pentru gospodăriile lor lăsate în ruină, este obturată. Autorul și gazetarul , impersonal în crearea unei lumi cavalerești imaginare, evită cu abilitate realitatea tragică a frontului. Sadoveanu, aproape imun la aspectul tragic al suferinței.

Ulterior, în scrierile sale,  apar ca protagoniști,  în  romanele lui istorice,  răzeșii, în diferitele lor ipostaze.  Același  cavalerism de luptători care au făcut, în deplină cunoștință de cauză,  opțiunile de loialitate, pentru cauze drepte, după principiile dreptății naționale și sociale. Răzeși temerari aventuriei, și sapiențiali.

Mihail Sadoveanu   și-a propus, în  proiecul său de viață, să trăiască în glorie și îndestulare din scris. Ceea ce și a reușit cu prisosință. Volumul mare de scriitură se explică poate și din ofertele editurilor, dar și îndatoririle  față acestea. Modelul balzacian  va fi fost poate o sursă de inspirație. Ne referim la volumul scriiturii, în rest, Balzac, cu a sa Comedie Umană, a influențat societatea franceză întru cu totul altă direcție.

Sadoveanu, în alcătuirea volumelor sale, a urmărit cu predilecție măgulirea a simțului național românesc. Istorismul  eroic, cu predilecție  a evului mediu românesc, descriptivismul paradisiac,  personajele statuare prin etica lor,  alcătuite cu ingeniozitate structurală și stilistic lexicală, făceau o notă distinctă în istoria învolburată contemporană. Confereau o notă de stabilitate convenabilă, în serenitatea și calofilia  lor stilistică. Sadoveanu nu supăra pe nimeni, dintr-un bun și talentat povestitor , a fost consacrat povestitorul de excelență al literaturii române.

Politica și administrația românească postbelică, l-au răsplătit cum au crezut de cuviință că e mai bine și mai drept:

  1921,   Mihail Sadoveanu  devine membru al Academiei Române.   

  1923,  Mihail Sadoveanu  devine preşedintele Secţiei Literare a Academiei . 

 Carieră parlamentară impresionantă: 

deputat din partea județului Bihor(1927)    

senator din partea județului Iași(1931); 

președinte al Senatului României, în perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga.

 Așadar  faimă de scriitor de succes,   dar  autoritate în  viața publică românească

1938, scriitorul devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din Iași, într-un moment de cumpănă dramatică   al carierei sale, de altminteri,  în continuă ascensiune  Scriitorului nu i-au lipsit, așadar, nici onorurile, nici susținerea comunitară, în momente de restriște.

 1940, Editura Fundațiilor Regale, îi publică primele două volume din Operă. Din nou  recunoscut oficial, consacrat ireversibil ca autoritate în literatura românească. Scriitor de succes și cu autoritate.

Pe traseul carierei sale politice, este străvezie versatilitatea sa. Nicio adeziune serioasă la nicio ideologie curentă, în epoca sa, ci doar  funcții și demnități de conjunctură, sub aura ”marelui scriitor”. Venituri uriașe din scris, dar și din funcțiile pe care le obține cu reală abilitate, fără a se simți nimănui dator, ci doar aurei sale de ”om providențial” la timpul și la locul potrivit. Talentul său la scris, se îmbină cu talentul de a profita de orice conjunctură pentru a-și augmenta veniturile.Trece cu lejeritate de la dreapta la stânga, vânător de glorie și de bani.  Este de notorietate în epocă, instaurarea sa ca director la gazetele de stânga Adevărul și   Dimineața( 1936). 

 S-a erijat în formator de opinie de stânga, cu mod de viață   de dreapta, luxuriantă.

 

  Procesul verbal de la celebra ședință și decizie de excomunicare a lui Brâncuși dintre români și România

ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE  Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte  Nr….  Bucureşti, Calea Victoriei, 125 

 PROCES-VERBAL Nr.10 al şedinţei din 7 Martie 1951   

 Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu 

 Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian.  Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.   

1/ Se citeşte procesul-verbal al şedinţei din 28 Februarie a.c., care se aprobă. 

2/ Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna februarie 1951 al Institutului de Lingvistică şi tov. Acad. G. Oprescu  depune procesul-verbal al şedinţei din 1 Martie a.c. a Institutului de Istoria Artei. 

3/ Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi  publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi. 

Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev “Teoria leninistă a reflectării şi artă” în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi. Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism şi formalismul extreme, cazul Brâncuşi trebue să fie discutat pentru că ridică probleme importante. 

Tov. Acad. Călinescu, ia notă asupra comunicării tov. Prof.  Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist. D-sa încheie arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi. 

Tov. Acad. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului, a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.

 Tov. Acad. V. Eftimiu, precizează că tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea D-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi. Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă. D-sa cere ca în secţiune să se discute pe viitor probleme rezolvate şi publicate de autorul comunicării şi propuse spre discutare Secţiunii.

 Tov. K. Zambaccian şi Acad. Victor Eftimiu revenind la sculptorul Paciurea arată că “himerele” acestuia au fost un protest împotriva realităţilor de atunci şi că Paciurea a terminat ca realist cu busturile printre care se numără cel al lui Tolstoi. 

Tov. Acad. Camil Petrescu relevă meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită. D-sa anunţă că, în şedinţa viitoare îşi propune să precizeze câteva nuanţe asupra formalismului în artă. Şedinţa se ridică la orele 19.  

 SECRETARUL SECŢIUNII, Acad. Mihail Sadoveanu, ss“


                    Mihail Sadoveanu -„Contele de Ciorogârla”   

  Unul dintre cele mai ucigatoare pamflete, scrise de Pamfil Șeicaru    este cel închinat lui Sadoveanu. Sadoveanu, dupa 23 august 1944, nu doar că se lipise de comuniști, dar îi furase lui Șeicaru tot: conac, mobila, tacâmuri, pat si probabil chiar si „nadragii”, cum spunea Victor Frunză.

Cândva cei doi fuseseră apropiați. Petrecuseră chiar o seară la Fălticeni, când crâșmarul le-a scos din hruba de doi kilometri lungime, sticle vechi de Cotnari. Și apoi, brusc, viata cască între ei o prăpastie fără pod de unire. Prăpastia s-a numit atitudinea față de soarta României: unul reprezenta destinul învinsului, celălalt al învingătorului. Unul anticomunist, celălalt stalinist. 

Tocmai această diferență de atitudine îl face pe Pamfil Șeicaru să-i scrie lui Sadoveanu, poreclit la vremea respectivă „Contele de Ciorogârla” (unde se afla conacul lui Șeicaru) în termenii cei mai duri: „Dimensiunile talentului dumitale, tovarășe, nu pot acoperi găleata cu lături a marxismului de ocazie pe care o porți cu atâta zel… Este trist, tovarășe Sadoveanu si o știi mai bine decât mine că faci parte din Comitetul de administrație a coloniei care până la 23 august 1944 a fost un stat suveran… M-am gândit mai ales la dumneata, la rolul sinistru pe care îl joci în această crucificare a neamului românesc. Și cu atât mai mult ne doare, cu cât mânjesti ca un netrebnic tot ce ne-a încântat tinerețea noastră de prețuitori ai literaturii”.

 Față de cel care scrisese „Mitrea Cu-Cur”, cum spunea Păstorel Teodoreanu, Pamfil Șeicaru avea numai dizgrație. Acest pamflet a fost scris și tipărit în 1954, când Sadoveanu mulsese bine vaca Ciorogârla, unde stătea pe locul „trădătorului” condamnat la moarte. Prin 1949 moșia lui Șeicaru de la Ciorogârla avea să intre în patrimoniul proaspăt înființatului GAS, Sadoveanu primind o altă vilă de lux, de data asta „la șosea”. Oricum, în urma lui nu mai rămăsese nimic din inventarul și mobilierul fermei care aparținuse până în 1944 lui Pamfil Șeicaru. Orice ai face, dacă dai la o parte durerea din glasul lui Șeicaru din acest pamflet, găsești omul care știa că nu se va mai putea întoarce niciodată în țară, din  din pribegia pe care și-o impusese, pentru că în curtea casei lui, la masa lui, în patul lui, avea să dea peste un ins pe care îl știa foarte bine: Sadoveanu. Omul care ținea în mâna sentința „Tribunalului poporului”. Despre acest ins, Șeicaru se putea doar întreba: „mă întreb ce mârșave dovezi de slugarnică fidelitate ai putut da ca să fii menținut”. Unde? La masa învingătorilor. Tragic loc. 

Pamfil Șeicaru , 1945 — Din 22 mai până pe 4 iunie, Pamfil Şeicaru a fost judecat în lipsă, în ţară, în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării” şi condamnat la pedeapsa capitală.  

Preluat din ISTORIA COTIDIANĂ, semnat HISTORICUS , v.link –    https://www.tititudorancea.com/z/biografie_pamfil_seicaru.htm   

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.