Astăzi, Părintele nostru Patriarh Daniel va împlini frumoasa şi binecuvântata vârstă de 67 de ani!…
Ce să-i doresc, eu unul, umilul de mine, un simplu credincios, Părintelui Patriarh, cu prilejul acestui ales moment aniversar?…
Eu mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate sporită şi putere de muncă susţinută, că are multă şi mare nevoie, şi de una şi de alta, fiindcă s-a angajat la realizarea, împlinirirea şi desăvârşirea unor proiecte spirituale, măreţe, importante, ziditoare şi mult folositoare!…
De fapt, eu, unul, aşa l-am ştiut şi (re)cunoscut, întotdeauna, pe Preafericitul nostru Părinte Patriarh, şi îl ştiu de ceva vreme, din anul 1991, ca o persoană angajată, harnică şi dinamică, serioasă, cultă, inteligentă, raţională, lucidă, aplicată şi practică, cu o prezenţă de spirit şi o minte inspirată, sclipitoare, de-a dreptul genială, care m-a surprins, în mod extraordinar, atunci când nici nu mă aşteptam şi nici nu mi-am dat seama!…
Da, un om angajat, la modul asumat şi responsabil, a fost şi în Scaunul Moldav, (de) la Iaşi, timp de 17 ani, ca Arhipepiscop şi Mitropolit, între anii 1990 – 2007, adică de la vârsta de 39 până la 56 de ani, un om şi mai responsabil şi mai asumat este în ultimii 11 ani de patriarhat, aici la Bucureşti, un patriarhat deloc uşor sau facil, cu multe probleme, cu nenumărate provocări, cu multiple încercări, cu numeroase piedici şi obstacole dar, pe care Preafericirea Sa a ştiut şi reuşit, întotdeauna, să le depăşească şi să le gestioneze, la modul exceptional şi minunat, trecând dincolo de orice contestaţie sau traversând, cu real succes, orice cârcoteală omenească, de cele mai multe ori, nefondată, ignorantă şi, chiar, arogantă, de foarte multe ori neinspirată şi, mai ales, răutăcioasă, pur subiectivă şi, mai deloc, obiectivă, în majoritatea cazurilor!…
Ce-i mai doresc eu, acum, cu prilejul acestui popas aniversar, Patriarhului nostru: să-l înţeleagă Dumnezeu atunci şi acolo când şi unde noi, oameni, neputincioşi şi neisprăviţi cum suntem, nu-l înţelegem, necum să-l mai şi apreciem sau admirăm, pentru tot efortul depus; să-l ajute Dumnezeu acolo şi atunci unde şi când noi, aceeaşi oameni, plini de slăbiciuni, de antinomii, de contradicţii, dileme, polemici şi contraste, fie nu putem, fie nu ştim fie nu vrem să ajutăm, nu pe Părintele Patriarh personal, căci nu cred că este cazul adică nu are Preafericirea Sa nevoie de aşa ceva ci, de fapt, Biserica – de care ne lepădăm atât de repede şi de uşor, invocând tot felul de motive, acuze, scuze, texte şi pretexte, fiindcă suntem, încă, destul de neiniţiaţi şi de necatehizaţi în materie teologică, morală, dogmatică, canonică şi eclesiologică!…
Şi, mi-aş mai dori, tot în acelaşi cadru sau context ca, măcar, acolo unde nu putem ajuta Biserica, măcar să nu o încurcăm ci, mai bine, să o lăsăm în pace, pe Ea şi pe noi, toţi, păstorii, slujitorii, credincioşii, fiii şi membrii Ei şi, nu în ultimul rând, pe Păstorul Ei şi Patriarhul nostru; da, pur şi simplu, să fim lăsaţi în pace, în virtutea unui elementar simţ al respectului şi în baza unei minime educaţii sau instrucţii, care ne cere ca “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” ori “cine sapă groapa altuia cade chiar el în ea!” sau care ne pretinde faptul de ne vedea fiecare de locul şi de rostul nostru, fără a ne amesteca acolo unde “nu-i de nasul nostru!”…
Atât şi, nimic mai mult sau nimic altceva!…
Şi-i mai urez Părintelui nostru Patriarh să-i ajute Dumnezeu să intre, la momentul potrivit şi cuvenit acestui an special – centenar, în Sfânta nostră Catedrală Naţională, a Mânturii Neamului nostru Românesc, cu toată demnitatea şi cu toată bucuria ori satisfaţia sufletească a realizării, împlinirii şi desăvârşirii acestui măreţ, sublim, nobil şi binecuvântat ideal, când, sunt convins, că, va vărsa o lacrimă – una a mulţumirii sfinte şi a emoţiei profunde, bucurându-se şi bucurându-ne, din plin, pentru realizarea singurului proiect national, desfăşurat în România anilor postdecembrişti, apropape treizeci la număr, singurul, fraţilor, început dar şi sfârşit, adică dus la bun sfârşit, până la capăt, căci, “Această Casă nu este ca oricare alta, făcută de mâini omeneşti ci, aici, Tătăl a zidit, Fiul a împlinit/a desăvârşit şi Duhul Sfânt a sfinţit sau binecuvâtat!”…
Aici, adică, de la temelia şi până la vârful crucii acestei Sfinte şi Măreţe Catedrale Patriarhale, este Dumnezeu – Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa că, atenţie judecătorilor şi aviz ignoranţilor şi aroganţilor, cu Cine vă puneţi!…
Dar, să stăm, liniştiţi, că vine ea, şi plata şi judecata, căci “după faptă şi răsplată!”…
Şi, în sfârşit, îi mai doresc încă ceva, Părintelui nostru Patriarh: să rămână acelaşi – teolog erudit, conducător desăvârşit, predicator iscusit, diplomat neîntrecut, organizator priceput, un om plin de har şi de adevăr, plin de farmec, expresivitate, naturaleţe, tinereţe şi spontaneitate, plin de corectitudine, eleganţă şi ospitalitate, plin de altruism, vivacitate şi culoare, toate aşezate, cu mult bun simţ, la momentul şi în locul potrivit sau cuvenit, fiind o persoană plină de raţiune, rigoare, luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală, comportându-se şi raportându-se, cu adevărat, de fiecare dată, la modul autentic şi superlativ!…
Aşadar, personalitatea complexă, rotundă, bogată şi completă a Patriarhului nostru, cuprinde sau conţine, exact, calităţile, capacităţile şi virtuţile absolut necesare şi, de-a dreptul indispensabile, oricărui lider sau conducător, fie el religios sau nu, al secolului XXI din mileniul III şi, deci, ar fi indicat şi tare bine dacă, cei avizaţi, sau nu, ar lua aminte!…
Altminteri, pe Patriarh nu-l putem clona însă, totuşi, calităţile şi virtuţile sale excelente, cred eu, că ar putea fi multiplicate şi luate drept exemplu, ajungând a ne fi, nouă, tuturor, un model şi un reper demn de urmat!…
Altfel spus, să ne gândim, bunăoară, ce bine ar fi şi, ne-ar fi, dacă am adopta drept principii formatoare şi călăuzitoare, în viaţa noastră, comună, uneori prea comună, perseverenţa, tenacitatea, determinarea, corectitudunea, onestitatea, parolismul şi, în special, dorinţa, voinţa sau capacitatea de muncă a Preafericii Sale căci “numai exerciţiul face premianţi” oameni buni, altminteri, de trântori, de băgători în seamă, de gură cască şi de pierde vară este plin podul!…
Deci, ce ziceţi fraţilor? Ne punem şi noi, ceilalţi, pe treabă sau, ne ţinem numai de trăncăneală, cât este ziua de lungă, bine ştiind că noi, foarte mulţi dintre noi, ne pricepem la toate şi, de fapt, la nimic, adică şi la politică, şi la sport şi, mai nou, şi la treburile Bisericii!…
Eu recomand călduros, să lăsăm, cel puţin, treburile/problemele Bisericii, în seama Părintelui nostru Patriarh, a Sfântului Sinod şi a întregului corp, sacerdotal, pastoral şi ecleziastic căci ştiu ei, mai bine, ce, când, unde şi cum au de făcut, mai ales sub conducerea unui asemenea vrednic, harnic şi dinamic Patriarh, căruia, aici şi acum, în încheierea acestui modest şi, uşor neconvenţional, articol, din partea mea, îi doresc: ani mulţi, sănătoşi şi binecuvântaţi de la Dumnezeu iar, de la noi, oamenii, dacă este cu putinţă, un gram de linişte, un dram de recunoştinţă şi o firimitură de consideraţie şi, cred că ar fi de ajuns, ar fi foarte bine sau, mai corect spus, ar fi, într-adevăr, mare lucru!…
Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!…
Un sincer şi călduros „La Mulţi, Binecuvântaţi şi Fericiţi Ani!” Preafericite Părinte Patriarh!…
Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,
Stelian Gomboş / UZPR