În era internetului, a publica a ajuns la îndemâna oricui și este mai ușor decât a fost vreodată. Aparent…
Jurnalismul trăiește o epocă fastă, în care noi publicații apar foarte frecvent. Dar sunt toate bazate pe deontologie, furnizând informație reală și corectă? Ce spune realitatea?
Un editor care vrea să înșele opinia publică o poate face foarte ușor. Este suficient să trimită un email la scurt timp după o prelegere, în care să se ofere să publice textul într-o revistă. Pentru asta cere o taxă de apariție, eventual cu „ceva în plus” pentru a fi mai expeditiv, adică pentru a-l introduce „în față” pe autor. În acest context devine mai puțin relevant dacă până la urmă textul este publicat sau nu, autorul tot nu va beneficia de pe urma publicării eventuale, întrucât dacă publicația este un fals, nu-și va trece niciodată în CV o astfel de „ispravă” publicistică. Dar cum se pot deosebi revistele fără credibilitate de cele autentice și de prestigiu?
O publicație falsă nu are, de regulă, un redactor șef identificabil într-o persoană, eventual cunoscută. Se întâmplă chiar ca un același editor să fie „responsabil” de mai multe astfel de reviste-fantomă, ceea ce reprezintă un element agravant. Nu există indicații despre vreo afiliere instituțională a staff-ului editorial sau, mai rău, se poate ca autori binecunoscuți să fie trecuți pe listele unor publicații fictive fără ca măcar aceștia să știe că numele lor sunt folosite în acest mod. De asemenea, se poate ca așa-zisul editor să se laude că are vizibilitate sau rating, dar în realitate să nu fie vorba decât despre pretenții fără niciun sâmbure de adevăr. Nu în ulimul rând, se recurge la emailuri care trimit spre site-uri pline de inexactități, chiar de greșeli.
În ultimii ani, specialistul francez în computere Cyril Labbé a decoperit peste 30 de „lucrări științifice” generate de calculator, publicate în diverse reviste. La rândul său, jurnalistul și expertul John Bohannon, de la Universitatea Harvard, din SUA, a făcut încercarea de a trimite o lucrare falsă la 255 de reviste așa-zis „deschise”, dintre care 157 s-au oferit s-o publice! De asemenea, „materia primă” cu care se umplu aceste publicații fără credibilitate poate fi la fel de falsă ca și ele, conferințele neexistând sau fiind de cea mai slabă calitate. Și pe acest segment falsurile se pot ține lanț, de la site-uri fără substanță până la texte despre conferințe care preiau doar titlul unora serioase, de ținută, apoi nu fac altceva decât să colecteze sume de înregistrare de la specialiști induși în eroare.
Este acesta „jurnalism”? Profesioniștii din domeniu știu că nu. Este aceasta o realitate a lumii internetului și a puhoiului de oferte false de tot felul? Din păcate, da.
Roxana Istudor