Cazul extrem de grav al vandalizării bisericii ortodoxe de lemn din parcul bucureștean Titan (IOR) este primejdios, dar nu singular. În județul Cluj, unde trăiesc, și în județul Sălaj, unde merg foarte des spre locuința mea de la țară am văzut de numeroase ori biserici vandalizate și mâzgălite cu graffiti, conținând mesaje injurioase sau pornografice. Sunt desenate pseudo-simboluri ale stângismului universal, așa-zis progresist. Deci ce s-a întâmplat la biserica din parcul IOR nu este un caz izolat, de aceea am înțeles reacția promptă a Patriarhiei și Secretariatului pentru Culte. Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) a condamnat ferm vandalizarea bisericii ortodoxe din parcul IOR. SSC cataloghează vandalizarea lăcașului de cult ortodox drept ”o ofensă publică adusă simbolurilor religioase și un atentat la adresa libertății religioase”. Secretariatul de Stat pentru Culte cere identificarea rapidă a celor care au comis actul de vandalism și pedepsirea lor conform legislației în vigoare. Patriarhia Română a luat atitudine în fața atacului asupra bisericii din Parcul IOR, iar expertul OSCE pe libertatea religioasă a atras atenția că ”astfel de acte cu mesaje anti-creștine inspirate din registrul neo-marxist nu este doar un gest de intimidare la adresa exercitării credinței creștine, ci chiar o încercare de desacralizare a lăcașului de cult”. Aceste atacuri asupra bisericii, indiferent de confesiune, nu vor fi singulare, ci se vor intensifica. Nu întâmplător și biserica romano-catolică s-a solidarizat cu BOR și a acuzat dur acest atac asupra libertății religioase. Aceste atacuri împotriva religiei și bisericii se fac în numele unei stângi radicale și a ”progresului”, perceput, în acest sens, ca acțiune distructivă. În realitate este o acțiune suicidară de tip totalitar împotriva libertății umane, democrației, drepturilor omului și religiei, cu un scop clar: instaurarea unei societăți fără valori morale, fluide și lipsită de scopuri morale. Se încearcă instituirea unui nou totalitarism, de data aceasta, de tip corporatist. Să credem că aceste atacuri în numele BLM sau Antifa sunt ecouri ale respectării drepturilor minorităților sunt extrem de false. Aceste modalități de acțiune și presiune contondentă sunt doar instrumente în mâinile unor corporații sau elite economice, care transgresează statele națiune și federațiile. Este o acțiune globală de relativizare a societății tradiționale și clasice.
Pentru teoretizarea acestei noi realități sau a ”bravei lumi noi”, de circa 100 de ani se filosofează de la VI Lenin la Karl Popper, Aldous Huxley sau Zygmunt Bauman. Participăm la o filosofie a flexibilității, fluidității și transformării social-economice și politice fără fundamentele clasice societare cunoscute. Se încearcă, pornind de la Școala de la Frankfurt, instaurarea unei societăți fluide, în care valorile biologice se schimbă cu cele ale autosuficenței și autonomiei umane. De fapt, suntem contemporani la o rupere de drepturile omului prin naștere, printr-o respingere a credinței, o desfacere de Biserică, în fapt la repudierea lui Dumnezeu de către o societate autonomă bazată doar pe o antropologie social-culturală autosuficentă. În ultimii ani se încearcă trecerea la un nou nivel a repudierii societății umane așa cum o știm. În acest context, Biserica este o piedică în transformarea noii lumi după chipul autonomiei umane dintr-o societate controlată de corporația transnațională. Pe plan filosofic, Zygmunt Bauman, un fost membru al serviciilor secrete militare poloneze comuniste și admirator al lui Stalin, care s-a refugiat în Israel în 1968, a teoretizat filosofia societății ”fluide” sau ”lichide”, care stă la baza noului post-modernism actual. La mijlocul până la sfârșitul anilor 1990, Bauman a început să exploreze postmodernitatea și consumismul. Acesta a susținut că a avut loc o schimbare în societatea modernă în a doua jumătate a secolului XX. Se schimbase dintr-o societate a producătorilor într-o societate a consumatorilor. Potrivit lui Bauman, această schimbare a inversat compromisul „modern” al lui Freud – adică, securitatea a fost renunțată în schimbul unei libertăți mai mari, a libertății de a cumpăra, a consuma și a se bucura de viață. În cărțile sale din anii 1990, Bauman scria despre aceasta ca pe o trecere de la „modernitate” la „post-modernitate”. Cărțile lui Bauman au încercat să evite confuzia din jurul termenului „postmodernitate”, folosind metaforele modernității „lichide” și „solide”. În cărțile sale despre consumismul modern, Bauman scrie în continuare despre aceleași incertitudini pe care le-a descris în scrierile sale despre modernitatea „solidă”; dar în aceste cărți scrie despre temerile care devin mai difuze și mai greu de identificat. Într-adevăr, sunt, pentru a folosi titlul uneia dintre cărțile sale, „frici lichide” – frici despre pedofilie , de exemplu, care sunt amorfe și nu au nicio referință ușor de identificat. Lucrările lui Bauman se concentrează pe conceptul de artă influențat de lichiditatea aprecierii. Autorul propune ideea că „dorim și căutăm o realizare care constă de obicei într-o devenire constantă , într-o dispoziție permanentă de devenire ”. Scopul nostru nu este obiectul dorului nostru, ci acțiunea dorului în sine, iar cel mai grav pericol este atingerea unei satisfacții complete. Bauman explorează modul în care arta se poate poziționa într-o lume în care trecătorul este paradigma dominantă. Arta este în mod substanțial ceva care contribuie la conferirea nemuririi practic oricărui lucru: de aceea filosoful se întreabă: „Poate arta să transforme efemerul într-o materie eternă?”.Bauman concluzionează că realitatea actuală este caracterizată de indivizi care nu au timp și nici spațiu pentru a se relaționa cu eternul, cu valori absolute și stabilite. Arta și relația oamenilor cu ei, atât în crearea ei, cât și în participarea la ea, se schimbă dramatic. Citându-l pe Hannah Arendt, afirmă că „un obiect este cultural dacă persistă; aspectul său temporar, permanența sa, este opus culturii funcționale […] se vede amenințată atunci când toate obiectele din lume, cele produse astăzi și cele din trecut , sunt considerate exclusiv din punct de vedere al utilității pentru procesul social de supraviețuire „. Cu toate acestea, conceptul de cultură și artă poate găsi un sens în societatea lichidă numai dacă renunță la înțelegerea sa tradițională și adoptă abordarea deconstructivă.
Este o modă contemporană ca totul să fie relativ. Omul trebuie să fie consumator fărăr suflet, un fel de cyborg? Deci în această societate deconstructivă, lichidă și flexibilă o cultură ”solidă” bazată pe tradiții și valori nu-și mai are locul în noua resetare. Biserica, credința și democrația clasică în acest nou cadru social poate fi o piedică a societății fluide și flexibile. În această cheie trebuie ”citite” atacurile și vandalizările asupra bisericilor, dar și a relativizării credinței. Noua societate care ni se pregătește prin această filosofie a fluidității este o ”brave new world” un fel de ”1984”, în care omul nu trebuie să mai aibă valori ”solide”, ci să fie, nu o ”trestie gânditoare” așa cum îl concepea Pascal, ci o trestie în bătaia unor interese superioare social-politice și economice. Ne îndreptăm spre o dictatură gramaticală a corectitudinii politicie, ca premisă a instaurării societății fluide, un nou tip de totalitarism. Democrație este complexitatea expresiei naturii și societății umane, reducerea modalităților d eexpresie sunt doar fragmente graduale de instaurare a dictaturii. Orice lipsire sau absență de libertate este o formă de totalitarism. Un om fără rădăcini ”solide” poate fi ușor decompensat, manipulat și dezrădăcinat, conform unor interese care pentru majoritatea oamenilor sunt indicibile. Paradoxul, noii antropologii fluide este anti-umanismul. Omul schimbător, fără repere ”solide” este ușor de manipulat și pervertit ideologic de către preconcepții ideologice în beneficiul unei elite tot mai subțiri și mai bogate. Se oferă ținte false omului, iar instrumentele de presiune ale propagandei sunt tot mai contondente, dar nu în interesul lui. În comunism, beneficiarul noii societăți nu a fost clasa muncitoare, deși a reprezentant un instrument de presiune favorizant, ci o nomenclatură subțire lacomă și imorală. Azi, instrumentul de acțiune și presiune, care acționeză în numele minorității radicale nemulțumite, nu va fi desigur beneficiarul noului val post-modern, ci sunt doar unelte trecătoare ale unei caste tot mai bogate și mai nesățioase. Un om fără credință, fără valori și ierarhii culturale asumate poate fi cel mai bun cetățean prelucrat spre ”omul transformer” înspre viitorul unei lumi robotizate și cibernetice, în care cei care sunt la butoane vor ști să facă cel mai bun soft social și programarea unei lumi globale în interesul noii aristocrații ale nomenclaturii. Paradoxul intoleranței ”toleranței” societății fluide este tocmai incompatibilitatea cu democrația și drepturile omului în viziunea europeană.
Ionuț Țene / UZPR