Când părăsești Țara, îi porți în suflet icoana, iar Ea rămâne inevitabil o sursă de dor. Rămâne o sursă de inspirație, o porți cu tine, te bucură și te doare, și în mod curios, deși e purtată în tine, continui să îi simți lipsa oriunde ai fi. Cel plecat de-acasă scrie să-și aline tristețile, singurătățile, să-și apropie depărtările, scrie de dor. El poartă mentalul de acasă, care, la confluența cu lumea în care migrează, crează cros-polinări, uneori nemaiauzite până la el. De exemplu, întâlnirea improbabilă dintre sculptura de la Hobița și cea a lui Rodin s-a realizat prin Brâncuși, un exponent al românismului, influențat și de curentele pariziene ale timpului, dar mai ales de minunea artei populare românești. Rezultanta e cunoscută, ea a dus la “contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană”. Brâncuși a ajuns la o simplificare a mesajului până la modernizarea completă și radicală a expresiei artistice. Francezii l-au venerat drept revoluționar al sculpturii, chiar dacă la timpul respectiv unii intelectuali respectabili din țară i-au negat valoarea, spunând că nu ar fi creat nimic mai mult decât ar fi putut face un ucenic neinstruit. Te întrebi dacă asta a fost doar o neînțelegere, sau poate o reavoință, un refuz de a recunoaște valoarea creată afară, sau poate o frică justificată în acele vremuri? Indiferent ce a fost, e clar că relația dintre cei plecați și Țara nu e întotdeauna simplă. Doi dintre cei mai iluștri ambasadori ai noștri în lume, Brâncuși și Enescu, și-au lăsat creațiile lor moștenire Franței, deși au rămas legați suflește de casă. Yehudi Menuhin avea să spună despre Enescu că “…a fost un mare patriot. Sentimentul a fost mereu viu în el”. Enescu a murit singur, departe de tot ce i-a fost drag și de tot ce l-a inspirat. Deși fusese părăsit de toți si de toate, totuși Enescu a iubit până la capăt, el nu s-a dezis de dragostele sale… in ciuda suferinței, a inimii sfâșiate, doar știa că nu va mai revedea vreodată locurile și oamenii dragi!
Alteori memoria celor plecați s-a șters deliberat, ca ei să nu mai fie pomeniți, ba unii au fost chiar interziși. Aflu astfel deabia acum despre mulți artiști, scriitori și oameni de știință necunoscuți acasă sau demult uitați, chiar dacă ei ar fi meritat sa fie reținuți ca modele pentru comunitate, căci au fost buni români, precum și remarcabili în domeniul lor de activitate. Astfel, din păcate, creația lor nu ajunge să fertilizeze pământul și cultura Țării.
De aceea apreciez și mai mult eforturile (unele tacite, altele cu asumarea de riscuri personale) pe care câțiva intelectuali le-au făcut pe timpul comunismului, pentru a-i face cunoscuți pe unii monștri sacri din afara granițelor țării. Am văzut de curând o înregistrare în care doamna acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga vorbea despre eforturile aproape eroice ce trebuiau depuse în acea vreme pentru a aduce la cunoștința publicului cititor spiritualitatea noastră, mai ales dacă ea nu era în pas cu exigențele cenzurii timpului. Domnia sa se referea la titluri strecurate pe șest spre publicare, ce au ajuns ca astfel să vadă lumina tiparului.
În același interviu amintea despre un album de o ținută grafică excepțională ce fusese în pregătire în acei ani, în care se investise și timp și bani, numai ca proiectul să fie anulat chiar înainte de publicare, după ce un activist a atras atenția asupra conținutului religios al graficii în cauză. Era vorba despre pictura lui Picu Pătruț. Conform wikipediei, “Oprea (Picu) „Procopie” Pătruț, pe numele său de mirean Oprea Pătruț, supranumit și călugărul-țăran, artistul-țăran sau „Anton Pann” al Ardealului, a fost un călugăr, imnograf, imnolog, caligraf, copist bisericesc, miniaturist, poet și misionar român transilvănean din secolul al XIX-lea, considerat ultimul mare miniaturist al lumii”. Se întâmplă să știu despre Picu Pătruț, căci era Săliștean, de lângă Sibiu, din același sat în care trăiau ai mei. Săliștea, în paranteză fie spus, a dat multe minți luminate, câțiva academicieni, dar multe alte nume de mare rezonanță, iar săliștenii tare se mai mândresc cu asta!
Și eu scrisesem despre Săliștea Sibiului. Vorbisem despre diversele obiceiuri mărginene, despre celebrarea ciclurilor vieții ce merg din leagăn până în mormânt, despre frumusețea și “cuviința” costumului popular, alb-negru, despre magia locurilor, despre demnitatea localnicilor și despre vorbele lor de duh. Când am plecat în Canada am luat cu mine volumul lui Onisifor Ghibu “Oameni între oameni”, ce-mi fusese recomandat, să nu uit cumva, din greșeală, din cauza distanței sau a trecerii grăbite a timpului, despre conaționalii și consătenii de vază, despre acei uriași (prezentați însă în carte doar ca “oameni între oameni”, tocmai ca cititorul să realizeze statura ce-o aveau, dar și importanța și semnificația prezenței lor printre ceilalți).
Din interviul doamnei Bușulenga aflu că în publicarea albumului Picu Pătruț fusese implicat și Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor Ghibu – asta ca să vedeți că sângele (de Săliștean) apă nu se face, indiferent după câtă vreme de la plecarea din sat… asta m-a dus din nou cu gândul la complicata relație dintre cel plecat și locul lui de suflet. Poate influențată și de sugestiile doamnei Bușulenga, am gândit din nou la puntea necesară peste timp și spații, care o dată realizată îl beneficiază și pe cel plecat, dar mai important e că el poate astfel restitui ceva locului în care s-a format, îmbogățindu-l. Totuși, am impresia că în practică legăturile sunt greu de continuat, menținut sau restabilit. De multe ori nici nu există interes pentru asta, iar când este, puțini pași concreți sunt luați în această direcție. La urma urmei, cine să știe ce au mai făcut cei plecați, pe unde au umblat ei? Cine și de ce și-ar bate capul?
Poate tocmai de aceea, am fost încântată să aflu de la domnul Doru Dinu Glăvan, Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România despre o întălnire recentă a domniei sale și a domnului Miron Manega, cu un alt mare Săliștean, savantul Denis Buican, căruia i-a fost decernat titlul de Membru de Onoare al UZPR-ului. Domnul Buican este scriitor, poet, biolog, doctor în genetică, profesor, filozof și istoric al științelor, autor al Teoriei sinergice a evoluției, a Biognoseologiei: evoluție și revoluție în cunoaștere. Printre altele, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze, asta, să mă refer doar la câteva repere biografice.
Pe linie Sălișteană, sunt de-a dreptul emoționată să văd că în interviul domnului Buican, înțelepciunea tradițională e reflectată în gândirea vârfurilor noastre de lance, ce ajung să aducă lumii largi, noi înțelegeri și frumuseți… Dumnealui făcea frecvente referiri la marii gânditori occidentali, dar strecura la fiecare pas și câte o vorbă de duh neaoșă, într-o limbă bogată, superb articulată, încă o dovadă că a continuat să poarte mentalul și înțelepciunea românească ce l-au ghidat în lungile decenii departe de casă. Apoi, am remarcat verticalitatea lui, o altă caracteristică moștenită din Mărginime, care nu putea fi hrănită decât de o comunitate bazată pe cinste, merit, demnitate, pe niște repere etice fundamentale ce nu se trădează, oriunde face umbră pământului. Vorbim aici despre niște norme morale imprimate de comunitatea care l-a influențat. Ca și alți oameni de știință și artă, Denis Buican este un exponent al românismului care a îngemănat gândirea de acasă cu ideile întâlnite în cale, de unde a rezultat o nouă privire-înainte, o nouă înțelegere, pe care o oferă acum lumii de acasă (aceeași ce îi modelase și cizelase idealurile și îi influențase evoluția).
Cât despre UZPR, jos cu pălăria pentru preocuparea de a promova valoarea! De a o aduce înapoi în spirit și în conștiința publicului de acasă, de a o face cunoscută lumii noastre. Este o formă de a învăța unii de la alții, de a crea noi punți de comunicare și cunoaștere. Este, cred, și un act reparatoriu necesar, pe care ni-l datorăm nouă înșine.
Milena Munteanu / UZPR