Bună dimineața, bună ziua sau bună seara!… Oriunde (și oricând) ne-am afla, în acest moment se aude (cu siguranță) un gong. Se face întuneric. Se aprinde o lumină pe centrul scenei, în fața cortinei. Acolo ar trebui să fie el, Actorul: cel care clipește, apoi ne privește, apoi ne zâmbește și, în fine, ne vorbește. În toate limbile pământului, în același timp. Dar care (tocmai azi, de ziua lui) lipsește!… El, Actorul, dacă ar fi acolo, ar putea cânta, dansa, plânge, râde, recita, declama, dialoga… dar dacă nu poate fi acolo, ce altceva ar mai putea face?!… Nu poate face decât singurul lucru pe care știe să-l facă cel mai bine: să interpreteze un rol. Rolul actorului viu, nu rolul „fantomei” sale (filmată, televizată, montată, mediatizată, prelucrată și up-datată non-stop). Deși (tocmai azi, de ziua lui) nu îl putem vedea acolo unde s-a aprins lumina și unde îi este locul, îi putem auzi totuși bătăile de inimă cu care se pregătește să intre pe toate scenele lumii, la același binecuvântat gong aniversar (pentru a cânta, dansa, plânge, râde, recita, declama, dialoga…) Și mai putem auzi (și asculta), cu melancolia senectuții sau cu speranța tinereții, monologul sau dialogul care ne place cel mai mult… Iar el, Actorul, ne va oferi cea mai frumoasa interpretare din toate câte pot exista… Pentru că el, Actorul, neputând fi (tocmai azi, de ziua lui) prezent în fața noastră, s-a mutat pe scena construită (cu multă vreme înainte) în sufletele noastre (rămase ne-pervertite, ne-cumpărate, ne-îmbolnăvite…) Și astfel Actorul și Sufletul se vor întâlni în marea sală de teatru a minților noastre, unde aplauzele vor dura cât vrem noi… și unde cortina nu s-a lăsat niciodată peste spectacolele din care facem și noi parte!… Așadar, este momentul cel mai prielnic să zâmbim și noi, chiar dacă (azi) zâmbetul nu se (mai) vede… Pentru că, din spatele luminii, se aude totuși vocea scenei: „vreme trece, vreme vine…”
Mihai Lungeanu, regizor de teatru