default-logo

România de la Luxembourg

E sâmbătă. E toamnă. Sfârşit de octombrie frumos. Dimineaţa. Un soare colorat şi rece stăpâneşte cu detaşare şi indiferenţă străzile din Bruxelles. Peste blocurile înalte şi spectaculoase, trase-n sticlă verde sau albastră, peste echilibrul artistic al cădirilor clasice îmbrăcate-n galben pai sau în cafea cu lapte, coboară din tăria limpede a cerului un aer septic care îţi pătrunde nările rănite de vise şi de aşteptările de peste noapte. Reclamele şi firmele s-au stins, dar colorează mai departe conturul clădirilor curate şi infatuate, aliniate drept, de o parte şi de alta a străzii măturate şi spălate cu detergent parfumat. 

Pe trotuare câțiva funcţionarii grăbesc cu gențile în mână către birouri privind absent, la patru-cinci metri înainte, în caldarâmul de pe jos. Gânduri li se trag în valuri unduite pe sub frunte, se leagănă, se-nnoadă, se dezleagă şi se amestecă fără ca vreunul să răsară, să se ridice şi să spună clar şi răspicat ce vrea. Ce să vrea? O să le spună şeful ce trebuie! La sfârşitul zilei, programul se va termina şi vor reveni acasă pe acelaşi drum. Cine o lucra sâmbăta la Bruxelles?

Hoţii de buzunare se plimbă fără ţintă, trişti şi încă adormiţi. Încotro s-o ia, ce să mai facă astăzi, unde să-şi mai încerce norocul riscant şi îndoielnic? Ochii li se scurg în vitrinele cafenelelor.     N-au luat micul dejun. Cu ce? Tot ce-au adunat ieri au prăpădit aseară, înfometaţi şi obosiţi. E grea şi scumpă viaţa la Bruxelles. Dar nu mori de foame, aşa cum ai muri la ei în ţară. Aici te mai descurci. Până te prinde. Nici când te prinde n-ar fi rău, dacă te-ar ţine-n puşcărie. Dar te trimit acasă şi aici se rupe filmul.  

Gara e aproape, Gare du Nord de Bruxelles. De-acolo pleacă trenuri spre Luxembourg şi spre alte direcţii internaţionale. Cam din oră în oră, spune băiatul de la recepţie, pleacă un tren spre Luxembourg. Era şi păcat ca Vicenţiu să se afle în Bruxelles, să aibă la dispoziţie o sâmbătă şi o duminică libere şi să nu profite de ele. Să nu se ducă să vadă, azi, Luxembourg şi, mâine, Bruges.

Lângă zidul de piatră al unei clădiri înalte, cu geamuri largi rânduite pe verticală şi pe orizontală, un homeless încă doarme. Culcat pe-o parte, întins pe o cutie desfăcută de carton şi învelit cu nişte ţoale, doarme cu spatele la trecători. N-are la ce se scula aşa devreme.

Gara din Bruxelles. Mare, largă, frumoasă şi goală. La intrare un hol în care poți să întorci cu uşurinţă un tractor cu remorcă, un tramvai sau o locomotivă sau să garezi un avion. Gol. Păi, ce buticuri ar fi tras românii noştri aici! Ce gogoşi şi ce merdenele-ar fi vândut! Ce miros de ulei încins şi neschimbat de-o săptămână! Ce de mai turcisme, ce de ceasuri, ciorapi mercerizaţi, pantofi, adidaşi, pantaloni şi bluze cu desene, ce de cratiţe smălţuite-n roşu şi în verde, mături, şerveţele, hârtie igienică, ţigări şi câte şi mai câte! Aici, nimic. Gol. Nimeni. Nici măcar vrăbii care să dea cercuri pe jos şi să ciripească din bolta care acoperea holul de la înălţimea unei catedrale. Câţiva trecători, traversând pierduţi imensul hol din marmură grena spre mai în faţă, unde se zărea ceva lume. Ba nu, aici chiar era cu adevărat lume. În faţă, strâmt cam de vreo 6 metri, începea tunelul care cobora în pantă şi ducea, în stânga şi în dreapta spre peroane. Deasupra intrării în tunel, tabela electronică cu mersul trenurilor. În faţa ei, o mulţime care se holba cu capul dat pe spate şi care bloca intrarea şi ieşirea din tunel. În dreapta intrării în tunel, casele de bilete, numerotate de la 1 la 8. Primele şase (dintre care nu erau deschise decât trei) pentru cursele interne şi ultimele două (dintre care nu funcţiona decât una) pentru cursele externe. La case, aglomeraţie şi cozi care se amestecau, pentru că spaţiul strâmt din faţa caselor era, de fapt, culoarul ce ducea spre ieşirile laterale din gară, către porţile secundare din stânga şi din dreapta.  

Vicenţiu urmat de Andreea se aşeză la coada care i se păru mai mică. Se răzgândi şi trecu la alta, dar nici asta nu era mai scurtă. Trecu la loc, urmărind încruntat ca cei de la coada de alături să nu cumva să se infiltreze în coada lor. Se infiltrară, totuși, pentru că la un moment cozile se contopeau, pentru ca apoi să se despartă din nou, ghidate pe ultimii metri de nişte balustrade din ţevi metalice. 

– Două bilete, dus-întors, până la Luxembourg.

– Luxembourg oraş sau sat?

– Luxembourg oraş, răspunse automat Vicenţiu. Ce dracu sat? gândi el. Ăştia-s încă adormiţi sau nu s-au trezit?

– La casa 7 sau 8, sunt cursele internaţionale, se auzi de dincolo de geamul de sticlă incasabilă.. 

Adică a făcut coada degeaba. Unde-i casa 7 sau 8? Uite-le acolo, în dreapta! 8 e închisă. Noroc că la 7 nu e lume multă.

– Bună ziua, îl întâmpină casierul de dincolo de geamul gros.

– Bună ziua, îi răspunse Vicenţiu stânjenit, luând salutul casierului ca pe o ironie la faptul că nu a salutat el primul, fiind cel care venea. Două bilete, dus-întors, la Luxembourg.

– Da. Azi e sâmbătă şi aveţi noroc. Avem bilete dus-întors la preţ de ofertă: 60,00 Euro, în loc de 95,20.

– Mulţumesc, la ce oră pleacă trenul.

– La 10,40, de la linia 3.

– Mulţumesc, la revedere, se grăbi să salute Vicenţiu, ca nu cumva să i-o ia, din nou, înainte casierul.

  Cu biletele în mână Vicenţiu şi Andreea se opriră şi ei la intrarea în tunel ca să se uite deasupra, la tabela electronică. Luxembourg – plecări – 9,40 – 10,40 – linia 3. Acum era 9,50. Dacă s-ar fi grăbit puţin sau nu s-ar fi aşezat aiurea la altă coadă, l-ar fi prins pe cel de 9,40. Nu-i nimic! Nu e nici o grabă. E sâmbătă şi sunt ca şi în vacanţă.

Mai este aproape 1 oră de aşteptare. Hai, să ne plimbăm prin gară. Culoarul din faţa caselor de bilete care ducea în stânga şi în dreapta spre ieşirile secundare era mărginit de biroul de informaţii, de un chioşc de ziare, un restaurant-cafenea, şi nişte alte negoţuri închise. Se opriră la biroul de informaţii şi întrebară, ca să fie mai siguri, la cât şi de la ce peron pleca trenul spre Luxembourg. La 10,40, de la linia 3. Bine! In spatele culoarului şi de-a lungul lui se întindea imensul hol de la intrarea principală, care semăna cu gara din New York sau cu Victoria Station din Londra. Observară că holul nu era chiar gol. Avea nişte cutii de metal pline cu ziare gratuite şi, aşezate în linie, nişte bănci de marmură fără spătar pe care nu stătea nimeni şi care trebuia să fie deosebit de reci ca să te aşezi pe ele.

Se făcu repede 10,05 şi se îndreptară spre linia 3. Intrară pe tunel împiedicându-se de mulţimea de ce se holba cu capul dat pe spate, părând că nu înţelege nimic, la tabela electronică de deasupra, şi urcară pe a doua scară la stânga. Erau unde trebuiau să fie: peronul liniei 3. Deasupra peronului atârna o tabelă electronică mai mică ce anunţa trenurile care plecau doar de aici. N-apucară să citească ce scria, că un tren îşi şi făcu apariţia din dreapta, oprind silenţios. Câteva persoane coborâră fără cine ştie ce bagaje, alene şi nepăsător, de parcă n-ar fi fost vorba despre ei. Trenul stătu câteva minute în staţie şi se urni încet, parcă nemulţumit că nu se urcă nimeni în locul celor coborâţi Din ferestrele largi care treceau de-a lungul peronului privirile puţinilor călători rămaşi lunecau fără să vadă pe nimeni.

Trenul ieşi din gară şi tabela electronică de la peronul 3 se aprinse cu litere şi cifre verzi anunţând alt tren care pleca undeva, altundeva decât spre Luxembourg, deşi se făcuse 10,35. La megafon o voce făcu un anunţ cu pârâituri şi întreruperi din  care nu se înţelegea nimic. Se vede însă treaba că alţii înţeleseseră  pentru că pe peron se iscă agitaţie. Călătorii se întrebau între ei şi dădeau pe rând din umeri. Nimeni nu ştia nimic din ce ar fi vrut atunci să ştie: când vine trenul spre Luxembourg. Vicenţiu şi Andreea se repeziră să intercepteze un oficial al căilor ferate care se întâmpla să treacă lent spre capătul peronului. Nu ştia nici el nimic despre ternul de Luxembourg. I se părea că fusese anulat. I se părea!? Păi, cum anulat? De ce anulat? Şi cum se putea ajunge la Luxembourg? Fuseseră vândute şi cumpărate bilete. Uite-le!  Între călătorii aflaţi pe peron ştirile începură rapid să circule venind nu se ştie de unde. Cică fusese anulată şi cursa anterioară de la 9,40 şi cursa de acum de la 10,40. Şi noi cu ce cursă mergem? Dacă au anulat cursele de ce nu au modificat şi anunţurile de pe tabela electronică de la intrare? De ce nici ăia de la biroul de informaţii nu ştiu de schimbări şi-ţi spun tâmpenii?

În mijlocul întrebărilor şi nelămuririlor apare un tren care opreşte scurt la peronul 3. Lumea se grăbeşte să se urce în el, neştiind bine încotro se îndreaptă. Vicenţiu şi Andreea se luară și ei după ceilalți și se urcară repede să nu rămână singuri pe jos. Acum, mulţumiţi că se află în tren şi că sunt, mai mult ca sigur, în drum spre Luxembourg, se aşezară pe una din băncile cuplate câte două faţă în faţă în vagonul fără compartimente. Pe banca din stânga lor, peste culoar o fată blondă la vreo 25-30 de ani, îmbrăcată într-o canadiană albă, cu pantaloni albi şi însoţită de o fetiţă ca o păpuşică blond-roşcată, de vreo 3 ani, îl întreabă pe vecinul din faţă, un mulatru decent care venea de mai departe, dacă trenul merge la Luxembourg.

– Nu, se opreşte la Arlon. Trebuie să vă daţi jos la prima sau la Ottigny şi să aşteptaţi trenul de Luxembourg.

Drace! Nu-i acesta trenul! Uite că vine controloarea!

–  Nu vă supăraţi, merge la Luxembourg?

– Nu, trenurile de dimineaţă spre Luxembourg au fost suspendate. Acesta merge numai până la Arlon. Pentru Luxembourg trebuie să vă daţi jos la prima sau, mai bine, la Ottigny.

– Şi a câta este Ottigny?

– A patra.

– Mulţumesc.

Deci şi trenul de 9,40 şi trenul de 10,40 au fost suspendate. Înseamnă că ne dăm jos la Ottigny să-l luăm pe cel care pleacă din Bruxelles Nord la 11.40. Ăştia de la căile ferate sunt peste tot la fel. Degeaba am fi fost noi în staţie mai devreme ca să prindem cursa de 9,40 că era suspendată. Tot degeaba ar fi fost să nu ne fi aşezat greşit  la altă coadă, la bilete. 

Prima staţie: Bruxelles-Luxembourg. „Va să zică de-aia m-a întrebat casierul dacă vreau bilete până la Luxembourg oraş sau Luxembourg sat”, gândi Vicenţiu. „Acesta-i satul. O comună suburbană aparţinând de  Bruxelles.”

Ottigny. Coboară aproape toată lumea din vagon. Şi fata blondă cu canadiană albă şi cu fetiţa blond-roşcată. E 11,45. Pe tabela electronică a peronului scrie cu albastru „Luxembourg 12,15” şi cu roşu „+12”. Adică trenul spre Luxembourg ar trebui să plece la 12,15, dar are o întârziere de 12 minute. Deci cam încă o jumătate de oră de stat.

Lumea se pune pe aşteptare. Se plictiseşte şi aşteaptă. Trei fete de liceu cu rucsacurile în spate stau pe jos, direct pe gresia peronului şi mănâncă din nişte sendvişuri îngrijit învelite în staniol. Dintre feliile de pâine extrag cu grijă foile de salată și le aruncă între șinele de tren. Bravo! Halal educație! Cum de nu le-o fi frig la fund așezate pe gresia rece a peronului? O să le fie probabil mai târziu, pe la 30 – 40 de ani și mai încolo. O să le fie din ce în ce mai frig. Mai încolo, pe o bancă fără spătar fata blondă fumează gânditoare şi preocupată, lângă fetiţa ca o păpuşică blond-roşcată căreia i-a dat să mănânce un sendviş ambalat în celofan. Alţi tineri cu căşti în urechi se mişcă lent încoace şi încolo, mâncând şi ei (toată lumea, când nu are ce face, mănâncă) sendvişuri cu hot-dog din care extrăseseră și ei cu aceeași grijă orice urmă de zarzavat, pe care-l aruncaseră scârbiţi pe pietrele colţuroase dintre şine.

E frig şi soare. Vicenţiu şi Andreea nu sunt prea supăraţi de aiureala căilor ferate belgiene. Sunt mai degrabă amuzaţi şi bucuroşi că şi la alţii e brambureală, dezinteres şi nepăsare, nu numai în ţara lor. Păi, ce emisiune ar mai face Antena 3 sau Realitatea TV cu zăpăceala de astăzi de la căile ferate. Parcă o auzeau pe ”moderatoare”: „În România secolului XXI nu merge nimic ca lumea, nici măcar trenurile care ar trebui să fie, nu-i aşa?, ceas. Ţin minte că bunicul, dumnezeu să-l ierte, îşi potrivea ceasul după cum auzea trenurile trecând. Satul lui era aşezat, aşa, pe un deal la vreo 2-3 km de calea ferată şi de acolo auzeai toate trenurile care treceau. Le învăţase bunicul orarul şi îşi po-potrivea, vreau să zic, ceasul după ele că nu avea, pe vremea aceea, radio, şi nici, cu atât mai puţin, televizor, nu-i aşa? Acum, dumnezeu cu mila! Trec trenurile când se poate, mai rău ca autobuzele sau, sau ca tramvaiele. Măcar ăstea sunt mai dese, nu?” Chiar, gândi Vicenţiu, apropo de nu-ul acesta, de ce or simţi unii nevoia, ca atunci când spun ceva, să-şi interogheze periodic interlocutorul cu „nu-i aşa?” sau doar  „nu?”? Îl iau pe el, pe interlocutor, de martor la ceea ce povestesc ei? Sau alţii, mai ales femeile, de ce se aprobă singure dând din cap atunci când povestesc ceva? Li se pare că sunt mai convingătoare? La fel şi când dau din mâini?

Pe tabelă apăru din nou anunţul cu Luxembourg. De data aceasta ora de plecare afişată era 12,15+29, adică întârzierea se mărise de la 12, la 29 de minute. Deci urma să plece la 15+29, la 12,44. Acum era 12,10. Dacă adineauri era de aşteptat o jumătate de oră, acum, după 25 de minute, mai era de aşteptat mai mult de o jumătate de oră, 34 de minute. Bune căile ferate belgiene! Unde e Băsescu sau Anca Boagiu să se bucure? Că noi ne bucurăm. Ca orice beţiv care vede un alt beţiv mai amețit decât el. Stai, că se schimbă iar tabela. În loc de +29, apare +25, adică a mai recuperat 4 minute din întârziere. 

Uite-l că, în sfârșit, vine şi nu e decât +20. Este 12,15+22 şi încet, încet trenul se urnește pe șinele din Gara Ottigny spre Luxembourg.  

Vagonul, tot fără compartimente, cu bănci de câte doua persoane aşezate în pereche, una în faţa alteia şi cu spatele la cealaltă. Vicenţiu şi Andreea găsiră locuri pe dreapta vagonului, pe locurile dinspre culoar, faţă în faţă. Pe băncile de peste culoar, fata blondă cu canadiană albă, cu spatele spre direcţia de mers şi, în faţa ei fetiţa blond-roşcată. Liniştită şi cuminte, aceasta din urmă se sprijinea cu mâinile de bancă, îşi legăna picioarele din genunchi înainte-înapoi şi se uita pe geam. Mama ei, fata blondă, dădu ca din întâmplare cu ochii de ea. O privi înduioşată şi scoase din sacoşa pe care o ţinea la picioare, pe culoarul dintre scaune, un lap-top. Îl desfăcu, introduse în fanta din lateral dreapta un CD cu un film de desene animate şi-l aşeză în poala fetiţei. Îi potrivi la urechi o pereche de căşti, după care rămase, din nou gânditoare şi tristă. Începu să plângă în linişte. Luă telefonul şi formă un număr. Vorbea şoptit şi plângea. Avea probleme cu soţul. Îi povestea cuiva că era singură. E căsătorită dar merge şi are grijă singură de copil. Soţul ei se droghează. Nu-l interesează nimic. E şi el singur. Ea vrea să-l ajute dar nu poate face nimic, pentru că el respinge totul cu furie. Şi plângea fata blondă stins, înăbuşit şi reţinut să nu o vadă lumea. N-o vedea nimeni. Pe nimeni nu interesa povestea ei. De peste coridor, o vedea doar Andreea care explora curioasă, cu ochii ei mari, larg deschişi, totul din jur. Totul, atât de nou şi de interesant! Nu-i vorbă că ea găsea interesantul oriunde, în cele mai banale şi mai obişnuite lucruri, darămite aici, în Belgia, în drum spre Luxembourg. Sorbea din ochi câmpurile care se unduiau pe geam în sensul invers alergării trenului, pajiştile verzi pe care vaci bălţate, cu capul aplecat în jos, căutau atent prin iarba grea şi grasă. Alte pajişti, tot verzi cu iarbă şi mai grasă, alte vaci frumoase, oprite din păscut de o curiozitate reţinută şi mirată. Priveau cu boturile umede înspre trenul zgomotos, intempestiv şi inutil. Altele sătule, ostenite de prea mult păscut, odihneau culcate cu spatele spre trenul care fugea fără rost peste liniştea păşunii. Căsuţe placate cu ceramică maronie înconjurate de curţi cu iarbă şi copaci încă verzi, rupeau întinderea brun-cenuşie a câmpurilor proaspăt arate, al căror miros reavăn îl ghiceai din alergarea trenului, dincolo de geamurile lui ermetic trase.

Deodată întinderea câmpiei se înghesuia într-o văioagă strâmtă. Fulgere de frunze verzi treceau de-a lungul trenului, de o parte şi de alta. Nu mai puteai urmări nimic. Te dureau ochii.

În vagon, în majoritate, tineri. Cu căşti în urechi, apăsând alert butoanele celularelor sau urmărind filme pe lap-top-urile deschise în poală. Cu rucsacurile deschise şi aruncate pe culoarul de trecere sau pe scaunul de lângă ei. Ciufuliţi, neraşi, cu blugii roşi sau rupţi artistic, cu cămaşa ieşind din pantaloni şi mirosind a transpiraţie. Cu priviri absente. Neimplicaţi, nepăsători ca nişte umbre. 

Prima staţie: Namur. Nu coboară nimeni. Un cuplu de tineri urcă pe la capătul vagonului chinuindu-se cu un cărucior de copil. Ajunşi pe platforma dintre vagoane nu dau semne că ar vrea să înainteze spre băncile din celălalt vagon care se zăresc neocupate. După ce lasă căruciorul în mijlocul platformei, băiatul, adică tatăl copilului pe care mai mult îl bănuieşti decât îl vezi în interiorul căruţului, cu căşti în urechi, blugi rupţi şi bluză de trening bleu, se aşează pe jos, scoate dintr-o sacoşă de pânză cenuşie aruncată între roţile căruţului, o carte din care începe să citească cu pasiune. Mama, o tânără subţirică, înaltă, blondă, cu parul strâns la spate ca într-o legătură de mărar şi îmbrăcată cu o bluză roz bine decoltată, ia din cărucior o păpuşă vie cam de două palme lungime şi înaintează doi paşi spre prima bancă din interiorul vagonului următor. Se aşează, îşi dă puţin bluza roz la o parte şi-i dă să sugă păpuşii vii cam de două palme. Aceasta molfăie energic vârful sânului şi, răpusă de efort, adoarme repede cu el în gură. Mama îşi aranjează la loc bluza roz, îşi sprijină păpuşa mai bine pe braţul stâng, se întoarce spre băiatul care citea aşezat pe jos şi îi cere ceva. Acesta caută în sacoşa de pânză cenuşie dintre roţile căruciorului, scoate o revistă şi i-o întinde fetei înalte, mama păpuşii şi soţia lui. Revista era un rebus cu un pix agăţat de copertă. Mama ia mulţumită revista, desprinde pixul de pe copertă, o deschide şi se concentrează asupra unui careu pe care, după căsuţele completate, se vede că îl începuse mai demult. Copilul dormea liniştit pe braţul ei stâng.

În vagon se simţi din nou miros de transpiraţie. Articolele de toaletă, scumpe. Săpunuri şi deodorante, scumpe. Colorate, frumos ambalate, parfumate dar scumpe. Igiena a început să coste. Preţul ei creşte, preţul la electronice scade. 

Cindy, Marloie, Jemelle, Libramont, Marbehan… Pe fereastră defilau imagini desprinse din filmul ”Într-o seară un tren” cu Yves Montant și Anouk Aimée. Un film din 1968, film de excepție atât ca interpretare cât și ca scenariu, în care regizorul belgian André Delvaux, tratează cu multă sensibilitate istorica și delicata problemă a Belgiei, cea dintre flamanzi și valoni. Trenul care într-o seară se oprește inexplicabil în mijlocul unui câmp pe care eroii sunt obligați să-l traverseze prin noroi până la prima localitate… Intrarea lor plină de speranță în oraș unde bucuria ieșirii din rătăcire și a sosirii între oameni, pe străzile cu case, biserici și restaurante este repede înlocuită cu surprinderea, neînțelegerea și înfricoșarea că nu pot comunica deloc cu oamenii de aici, oameni care nu numai că nu îi înțeleg ce vorbesc dar chiar se feresc de ei… Singurul dialect sugerat al unei posibile înțelegeri rămânând cel al inimii care, însă, e folosit doar de anumite vârste și în anumite condiții de sărbătoare. Accidentul din final în care se ciocnesc două trenuri, accident pus în vina ”celuilalt”, așa cum întotdeauna nenorocirile și neîmplinirile se pun pe socoteala altora…

   Arlon… şi intrăm în Luxembourg. 

Gara din Luxembourg cu liniile aşezate paralel în faţa clădirii din cărămidă roşie. La WC-ul gării, taxă de intrare: 2,30 Euro. „Prost am fost că nu m-am dus la WC-ul din tren”, gândi înciudat Vicenţiu. „Auzi, 2,30 Euro să te duci la WC, în gară! Şi dacă n-ai bani, ce faci? Te duci între şine?” Ieşi din gară cu gândul să găsească o cafenea. O găsi, imediat în dreapta gării. O cafenea-patiserie strâmtă cu parter şi etaj. La parter o încăpere micuță, dar frumos decorată cu mese și scaune asortate, în fața barului de unde venea îmbietor o aromă de cafea bună. La etaj erau WC-urile. Două cabine. Aceleaşi şi pentru femei şi pentru bărbaţi, pentru cine intra primul. Curate şi gratis. De la fereastra lor se vedea gara. Era mai frumoasă de afară. Cu o cupolă rotundă la mijloc, în mijlocul unei pieţe în care îşi aveau capătul mai multe linii de autobuze. Piaţa nu tocmai curată. Ceva în genul celor din sudul Europei. Oricum nu din nord. Nu era curăţenia, de exemplu, din Belgia. Avea să afle mai târziu că Luxembourg-ul era plin de italieni şi spanioli, că însăşi limba luxemburgheză era o amestecătură de germană cu franceză, cu italiană şi cu spaniolă. Nici nu ştia că ar fi existat o limbă luxemburgheză. Popor luxemburghez? Ce popor?! Care popor!? German? Francez? Italian? Spaniol? Amestecătura lor? Acesta era şi viitorul Europei. Viitorul Uniunii Europene. Viitorul omenirii. O amestecătură de naţii pierdute, învălmăşite şi rătăcite în marea globalizare. Luxemburg – o istorie trecută. O istorie de vitrină. Prezentul: sediu de instituţii UE. Prezentul: UE care a început să înghită şi Bruxelles-ul. Flamanzii vor să se salveze şi să se desprindă de Belgia. Să se alipească Olandei. Să mai amâne astfel deznodământul dizolvării, disoluţiei, mareei inexorabile a globalizării.

Vicențiu coborî la parter, în sala cu mese și bar, o recuperă pe Andreea și ieșiră din cafeneaua-patiserie coborând în piața din fața gării. Un panou cu harta oraşului, cu întregul ducat de Luxembourg, care, în afară de capitală mai avea încă vreo 3-4 localităţi, dintre care Shengen. Ca să vezi! Shengen! Aici era Shengen, deci, spațiul vamal unde nu ne lasă pe noi să intrăm! Luară un city-tour cu care, într-o oră făcură tot Luxemburgul şi din care îşi fixară punctele pe care să le viziteze apoi pe jos.

Catedrala Notre Dames Luxemburg, frumoasă dar nu se compară cu faimoasele catedrale europene precum cele din Paris, Reims, Bruxelles, Viena, Londra, Sevilla, Cordoba etc. Palatul Ducal din Luxemburg, reședința oficială a Marelui Duce de Luxemburg. ”Palat pe care dacă l-ar vedea Becali  cred că ar râde de l-ar durea burta”, gândi răutăcios Andrei. Mic, înghesuit între alte clădiri cam de același gen, cu parter și două etaje, de-a dreptul meschin față de palatul lui Becali din Bulevardul Aviatorilor și gândul îi zbură spre Castelul Peleș, Castelul Huniazilor, Castelul Bran, Hotin cu care acum se laudă ucrainenii, dar care a fost construit de Alexandru cel Bun, palatul care adăpostește Muzeul Țăranului Român, ca să mai zică nimic de Palatul Parlamentului din București. Apoi Luxembourg American Cemetery and Memorial – cimitirul eroilor americani căzuți în timpul ultimului război mondial, frumos rânduit, curat, dar în mijlocul orașului? La Cornice de Luxemburg de unde vezi panorama unui oraș strâmt și înghesuit, Podul Adolphe de peste râul Petrus, cel mai mare pod cu arc de piatră (85 de metri), Place de la Constitution cu obeliscul înalt de 21 de metri închinat celor două mii de locuitori ai micului Luxemburg care au murit în primul război mondial, câteva statui cu eroii lor naționali, niște cazemate săpate în stâncile din partea de sus a orașului, datând din sec al XVII-lea și cu lungimea de 23 de km., fosta primărie care seamănă cu un liceu mai vechi de la noi, mici muzee (al armelor, al vieții populare, instrumentelor muzicale și de istorie), iar spre periferie și dincolo – mici castele aflate în diferite stadii de conservare și…cam atât. Micul Mare Ducat de Luxemburg. De ce Mare Ducat și nu Ducat pur și simplu? Lucrurile nu sunt chiar simple. Țin de istorie și de regiune, dar oricum nu de întindere. Grosso modo s-ar putea înțelege prin Mare Ducat o entitate statală recunoscută internațional, în trecut legată politic de o mare putere, iar Ducat simplu, o regiune autonomă din cadrul unei entități statale, așa cum au fost la noi băniile, ca regiuni administrative în cadrul Țării Românești. Marele Ducat de Luxemburg este astăzi un stat suveran, singurul Mare Ducat suveran existent, dar în timpul istoriei sale a fost legat politic de Belgia, de Olanda, de Prusia sau de Franța.

Și înapoi în tren, spre Bruxelles. Andreea și Vicențiu nu erau nici încântați din cale afară de ceea ce văzuseră și vizitaseră, nici dezamăgiți, ci mai degrabă liniștiți și mulțumiți de comparațiile pe care le făceau fără să vrea cu imaginile pitorești, calde, ușor enigmatice și de largă respirație din țara lor, din România, comparații din care acestea din urmă ieșeau per total în net avantaj. Să zică cineva că omul nu trăiește prin comparație. Că nu-și caută mereu un etalon cu care să se măsoare și pe el și cu care să-i măsoare și pe ceilalți, că la măsurătoare nu tinde întotdeauna să relativizeze mărimea altora și să o lungească, să o tragă cât mai mult în sus pe a sa. Toate popoarele își stabilesc etaloanele proprii alese dintre reprezentanții lor care sunt întotdeauna cei mai strălucitori, cei mai buni, cei mai de ispravă, viteji și inteligenți. Vrei să distrugi un popor, distruge-i etaloanele naționale și l-ai terminat. 

Așadar Vicențiu și Andreea se întorceau din Luxemburg cu sufletul încărcat de amintirea Bucegilor, a Deltei și Litoralului, a mânăstirilor din Moldova, ocnelor de la Sibiu, a cheilor dintre munți pe unde apele reci și repezi scaldă în bulboane stoluri de arginți nestăpâniți, a Dunării, a bălților și lacurilor străjuite de păduri și de cântece de mierlă, a Ceahlăului îmbrăcat în veșmintele toamnei, a pajiștilor cu iarba grasă din Apuseni, a Cișmigiului și a casei lor din București, înciudați că vizitaseră până acum atât de puține locuri din țara lor, dar dând năvală după 89 să vadă cât mai multe țări străine. Își ziceau mereu că frumusețile din România erau lângă ei, la mâna lor, că oricând le puteau vizita atunci când aveau chef, pe când la cele din străinătate nu aveai ocazia să te duci peste noapte ca să le vezi când vrei tu. Și așa, multe dintre locurile de basm din țara noastră, pentru care străinii nu ne au la ficați și la care se uită cu jind, nouă ne rămân străine. 

Frumoasă e România! Și de afară, din străinătate, se vede și mai frumoasă…, cu oameni pașnici, veseli și prietenoși. Trebuie să ajungi din nou la Otopeni ca să constați că ți s-a umblat în bagaje sau că ți s-au rătăcit nu se știe pe ce aeroport, că ești împins pe scări, pe uși și pe coridoare gata să fii trântit la pământ, că era cât pe-aici să ți se fure geanta de pe umăr, că ești înjurat pe șosea că nu te dai la o parte cu mașina din calea unui mitocan, că pe străzi gunoiul nu s-a ridicat și gropile din asfalt îți rupe suspensiile mașinii, că în casă caloriferele sunt reci, iar la televizor aceleași figuri crispate care se burzuluiesc unele la altele și se acuză reciproc de minciuni, de hoții și fraude. Schimbi grăbit canalul și afli de incendii, de bătăi, de divorțuri, de escrocherii și procese, de descinderi ale mascaților…

Ahh.. România !…Unde este România de la Luxemburg? 

Ovidiu M. Curea

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.