default-logo

Gunoiul din ochi

Vă mai aduceți aminte când în copilărie (cine a avut copilărie) vă intra în ochi un gunoi sau o geană ce făceați? Păi, ce să faceți? Mare scofală! Vă duceați la mama sau la tata cu ochiul roșu, iar aceștia cu colțul unei batiste, vă scotea ușor gunoiul din ochi și… gata! Înapoi la joacă! 

Dar dacă erați la bunica? Ei, acolo nu scăpați așa ușor. Bunica te așeza obligatoriu pe pat, punea repede pe foc un ibric cu apă în care fierbea niște flori de mușețel. Apoi îl ridica de pe foc și îl lăsa puțin să se răcească, după care  lua o batistă curată, una dintre acelea pe care le lega de toarta coșului cu care se ducea duminica la biserică, o uda în mușețel, te spăla în jurul ochiului și îți mai și picura în ochi câteva picături de mușețel sub pleoapă. Te ținea așa în tratament vreo cinci minute-zece, până când nu mai aveai nimic, nu te mai durea nici ochiul și nimic altceva, după care te lăsa să pleci din nou la joacă neuitând să te amenințe:

  • Mai potolește-te și tu, că uite, acu vine mă-ta și-ți arată ea ție.

Dar dacă erați la școală, în recreație sau la ora de sport și după o adiere de vânt stârnită mai brusc sau după o alergătură disperată să nu-ți dea Mădălina leapșa, te trezeai că nu mai poți ține ochiul deschis de durere, că ceva ți-a intrat sub pleoapă și că îți curg lacrimi din el de parcă te-ar fi pus mama să cureți ceapă, ce făceați? Păi, ce să fi făcut? Ceea ce era de făcut. Ziceați, piua, ca să se oprească toți din alergare, din cățărare sau din ghemuire (depindea ce fel de leapșa jucați, pe cățărate sau pe ouate), puneați mâna murdară la ochi, vă frecați la el degeaba că vă durea mai tare și atunci, tuleo, pe scări la etajul unu sau doi unde era cabinetul medical. Aici doamna asistentă medicală sau doamna doctor care de câțiva ani ieșise la pensie, dar mai stătea o leacă printre copiii copiilor pe care îi îngrijise în tinerețe, te primea din ușă cu sprâncenele ridicate: 

  • Ce trăznaie ați mai făcut, măi, eroilor, uită-te la tine ce transpirat și ce șifonat ești. Când te-o vedea maică-ta diseară te pupă.” 
  • Nu pot, doamnă, să mă uit. (Deși formula oficială de adresare era cu ”tovarășă”, noi, băieții, dintr-o semeție masculină înnăscută foloseam adresarea cu ”doamnă” și ne simțeam importanți și originali.) Nu pot să mă uit nicăieri pentru că mi-a intrat ceva în ochi, scânceai tu vinovat și suferind. Sufereai că se ducea recreația sau ora de sport, ceilalți copii se jucau, iar tu pierdeai timpul pe la cabinetul medical.
  • Bine, întinde-te aici cu fața în sus și stai cuminte.

În timp ce te întindeai în patul de infirmerie, pat cu picioare înalte, tare, acoperit cu un cearșaf apretat, bine întins, alb ca zăpada și cu o mușama verde pai la picioare, doamna doctor sau doamna asistentă medicală se întorcea către o vitrină înaltă, făcută toată numai din sticlă verzuie și cu policioare tot din sticlă de aceeași culoare. De acolo scotea o cutie rotundă din sticlă și ea plină cu tampoane de vată pe care o așeza cu grijă pe masa acoperită cu un cristal gros și, de bunăseamă, verzuliu. Lua un tampon cu o pensetă lungă și îl înmuia într-un fel de apă, ser fiziologic, îmi explica dumneaei de parcă pe mine m-ar fi interesat cum se numea. După aceea ridica tamponul ud cu penseta și, cu multă grijă, te ștergea cu el în jurul ochiului vătămat. Îți ridica ușor cu mâna mirosind a săpun parfumat geana de deasupra ochiului, apoi pe cea de jos, și se uita atent. 

  • Nu se vede nimic. Înseamnă că n-a fost decât un fir de nisip, lacrimile tale l-au dat afară, dar a rămas o mică zgârietură. O să-ți pun ceva ca să nu te mai doară și să vindece rapid zgârietura. O soluție care se cheamă… N-am știut niciodată cum se chema soluția. Nu m-a interesat, nici nu aveam de ce, la clasă nu mă întreba niciun profesor despre ea.

Se întorcea din nou la vitrina înaltă din sticlă verzuie și scotea de acolo o sticluță cât un deget de mică cu acea soluție… nu mai știu nici măcar ce culoare avea lichidul. Din el îți picura două picături în ochiul beteag care te cam usturau și te punea să îți rotești privirea de două–tei ori ca și când ai urmări o muscă ce se învârtea deasupra capului tău. Se uita la tine veselă și te lua la rost:

  • Ei, ia zi, cum e? 
  • Nu știu, parcă nu mă mai doare.
  • Mai stai un pic aici, în pat și liniștește-te.
  • M-am liniștit, doamnă, nu mă mai doare, mă duc că se sună, săreai tu din patul de infirmerie, grăbit să mai apuci ceva din joaca de afară. Sărut mână, nu mă mai doare deloc, mai ziceai din ușă.

Uitasem aceste întâmplări din copilărie, până săptămâna trecută când brusc mi-am adus aminte de ele.

Vreme frumoasă afară, soare cald, mai cald decât s-ar fi cuvenit pentru un început de martie. Mă duc la țară. Acolo am o casă cu câțiva pomi fructiferi și cu multe frunze pe jos care trebuiesc greblate, strânse și date foc. Nu, nu le mai dau foc că nu mai este voie. Este interzis să dai foc la frunze pentru că faci fum și poluezi atmosfera. Amenda este de la 500 la 2 000 de lei.  Bine, doar le strâng și le fac grămadă într-un loc. Și pomii. Pomii trebuiesc și ei îngrijiți. Tunși și aranjați, apoi stropiți. Le tai ramurile lacome, îi tai din vârf să nu se înalțe prea mult ca să nu mai poți ajunge la fructe decât cățărat pe scara, dacă ai norocul să nu degere și anul acesta florile grăbite să se deschidă de vremea nefiresc de caldă urmată de temperaturi nefiresc de reci.

Asta fac. Am strâns frunzele și acum tai pomii. Cu foarfeca, lăstarii mai tineri și cu fierăstrăul de mână, crengile mai groase. Stau cu capul dat pe spate și tai o creangă. Nu-mi este frică de rumegușul care cade de deasupra pentru că am ochelari. Drace! Uite că tot mi-a dat ceva în ochi. Îmi dau ochelarii jos și mă frec bine la ochi. M-a lăsat durerea? Mă mai doare? Parcă nu. Mă apuc iar de treabă. Ridic privirea să continui. Nu, nu merge. Când mă uit în sus mă doare ochiul. Am început să lăcrimez. Lacrimile o iau în jos, pe obraz, pe sub ochelari, iar pe dincolo se duc în nas. Îmi șterg cu batista și ochiul și nasul. E clar. Mi-a intrat un gunoi în ochi. Ce să fac. Sunt singur. Vecinii nu sunt acasă. Femeile lucrează în orașele din jur, bărbați în țările din jur. Cu mine nu e tata, nu e mama, nu e bunica, nu e doamna doctor pensionară, nici doamna asistentă. Cățeii se uită atent la mine și își dau seama că ceva nu este în regulă, dar nu știu cum să mă ajute. Dau din coadă ca să mă înveselească. Fac și ei ce știu și ce pot. 

Hai, că nu e dracu atât de negru! Ce atâta văicăreală? Ce este, în fond? Un gunoi în ochi. Și? Nu-i nimic serios. Alții săracii și-au pierdut, degete, mâini, picioare și au supraviețuit. Eu o să mor acum de un gunoi în ochi? Și, mi-am adus aminte, în comună există un dispensar. L-am văzut pe stânga șoselei când am venit încoace. Nu e deschis de demult, cred că de astă vară. Gata, mă urc în mașină și ies pe poarta pe care o închid în urmă să nu iasă cățeii pe stradă. 

Ochiul mă cam doare. Ba, mă cam doare bine. Lăcrimez. Nu văd să conduc decât cu un ochi, dar dispensarul nu e departe. Uite-l: ”Dispensar Medical Urban, Comuna…” O clădire frumoasă, nouă îngrijită, cu termopane la uși și la ferestre. Intru în hol. Un hol mare, curat, pătrat în care dădeau trei cabinete cu numele doctorilor afișate pe ușă, o altă ușă cu o ferestruică decupată în mijloc, fișierul probabil, și un hol care se deschidea în fund către alte încăperi. Bat la inspirație, la a doua ușă din dreapta. Niciun răspuns. Mai aștept câteva clipe și apăs pe clanță. Încuiat. Bat atunci la prima ușă de pe dreapta. Tot nimic. Apăs clanța. Tot încuiat. Mă uit pe ferestruica de la fișier. Nu se vede nimeni. Ce să fac? Unde și pe cine să întreb? Dau să plec când ușa de la al doilea cabinet, cea la care bătusem prima dată, se deschide și o domnișoară puțintică, îmbrăcată într-un halat alb imaculat, fără nici o cută, de parcă atunci l-ar fi luat de pe umeraș se uită la mine întrebător și ușor iritată de prezența mea.

  • Bună ziua, zic eu. Mi-a intrat un gunoi în ochi, mă doare de nu-l mai pot ține deschis.
  • Bine, scoateți fișa.
  • N-am fișă. Eu stau în București, dar am aici o casă unde vin din când în când.
  • Aaa, păi nu vă pot ajuta. N-am ce să vă fac. Eu sunt medic de familie, îngrijesc doar bolnavii pe care îi am în evidență. Cei care au fișă la mine.
  • Și eu ce fac? Nu vă puteți uita puțin la ochiul meu?
  • Nu, v-am spus, nu aveți fișă la mine, n-am ce să vă fac. Mergeți la oraș, cel mai apropiat oraș e la 6 km. Mergeți acolo, pentru că acolo au UPU (Unitate de Primiri Urgențe), mai zice domnișorica în halat, îmi întoarce spatele și dispare hotărâtă îndărătul ușii pe care ieșise.

Ce dracu dispensar e ăsta? Ce e acela dispensar? Scot celularul, dau pe Google și citesc: ”Dispensar –  unitate medico-sanitară de proporții reduse care asigură ambulatoriu asistență curativ-profilactică primară pe un anumit teritoriu. Există două tipuri de dispensare: dispensarul uman (dispensarul medical) și dispensarul veterinar. În dispensarul uman se efectuează servicii medicale curative (examen clinic, recomandări și tratament) pentru urgențe medico-chirurgicale… În prezent activitatea dispensarelor a fost preluată de cabinetele medicilor de familie și cabinetele veterinare.

Păi, eu nu sunt urgență? mă îmbățoșez cu ochiul plin de lacrimi. Oi fi, dar zice acolo că dispensarul  asigură asistență primară pe un anumit teritoriu, iar tu nu ești de pe acest teritoriul unde n-ai decât să crapi, că ești din București. Du-te în Bucureștiul tău să-ți scoți gunoiul din ochi, mă contrazic eu, făcând pe avocatul diavolului. Deci poți să mori cu medicul lângă tine, că dacă n-ai fișă la el, acesta nici nu se uită la tine sau, după cum e cazul, la ochiul tău.

Ce dracu să fac? Aici toate ușile sunt închise pentru mine. Mă urc în mașină și plec către cel mai apropiat oraș, la 6 Km, acolo unde există UPU. Conduc cu un ochi deschis și cu unul închis din care lacrimile îmi curg pe sub ochelari.

Ajung la oraș. Oraș cu peste 10 000 de locuitori, atestat documentar din 1653, cu bănci (BRD, Banca Transilvania, BCR) cu supermarketuri (Lidl, Penny, Profi, Megaimage). Uite și spitalul: Spital de Urgență… – și urmează numele județului, UPU… – și urmează numele orașului. 

Bine, îmi zic eu. Am ajuns unde trebuia, aici scap de gunoiul din ochi, și intru pe ușa principală dublă care dădea din stradă prin intermediul unei mici grădini cu flori ai căror muguri stăteau gata să plesnească. Trec de ușa dublă și mai să cad peste o masă pusă de-a curmezișul. Din lateral apare un halat alb sau bleu și mă întrebă alarmat: 

  • Pentru vaccin?
  • Nu, pentru gunoi, zic eu, și la figura descumpănită a halatului adaug: mi-a intrat un gunoi în ochi și vreau să scap de el.
  • Aaa, păi, nu aici, la UPU. În spatele curții. Ieșiți afară din clădire, o luați la dreapta, treceți pe lângă două corturi și iar la dreapta.
  • Bine, mulțumesc.

Ies repede afară, ocolesc clădirea pe dreapta și, într-adevăr văd două corturi de campanie montate direct pe platforma de beton a curții, așteptând probabil mușterii cu Covid. Trec de corturi și la dreapta în capătul unei alei de vreo 10 metri, zăresc o ușă deasupra căreia scria mare UPU. Ușa închisă și pe alee, doi pacienți care așteptau la coadă ca să intre la UPU. Mă așez și eu la coadă și ca din pământ apare un paznic îmbrăcat militărește care mă întreabă ce doresc.

  • Doresc să intru. Mi-a intrat un gunoi în ochi și vreau să mi-l scoată. Paznicul îmbrăcat militărește, vreun țăran de prin părțile locului, cu simțul umorului, zâmbește ușor când aude de urgența mea, dar zice:
  • Stați să vedem ce zice și doamna doctor.
  • Stau, stau să mi-l scoată. Gunoiul, precizez eu, prinzându-mă cu el în glumă.

Paznicul râde și dispare într-o gheretă confortabilă făcută dintr-un container, așezată pe stânga, de-a lungul aleii și cu geamul spre noi, cei care stăteam la coadă. Mă uit la containerul robust, bine făcut, dublat pe dinăuntru cu panouri izolatoare (mai văzusem unele pe șantierele de construcții unde erau cazați muncitorii) și privirea îmi lunecă apoi pe pânza corturilor care așteptau bolnavii de Covid.

După vreo zece minute ușa de la UPU se deschide și pe ea iese pacientul care fusese înăuntru. Cel care era la rând nu îndrăznește să intre. Eu mă uit la el și îl întreb de ce nu intră.

  • Mi-a zis să aștept. Nu spune nici cine și nici când i-a spus să aștepte.

Eu mă uit la geamul gheretei de unde paznicul ne supraveghea cu atenție și-l îndemn:

  • Zi-i, domne, să intre, că înghețăm aici.

Paznicul iese grăbit din ghereta lui container, se duce către ușa UPU, aflată la cei vreo 10 metri de locul în care noi pacienții făceam coada ca să accedem la medic, o deschide și intră înăuntru. După câteva minute iese însoțit de un cadru medical, doamna doctor, probabil, o femeie arțăgoasă între două vârste, care strigă:

  • Cine e cu ochiul?

Surprins că întreabă de mine, deși nu eu urmam la rând (mai erau două persoane înaintea mea), dar bucuros că, în sfârșit, sunt băgat în seamă, răspund repede și cu speranță:

  • Eu.

După ce mă examinează o secundă din cap până în picioare îmi zice pe un ton burzuluit: 

  • Noi n-avem ce să vă facem. (Nici aici n-au ce să îmi facă!) Noi nu avem aparate să ne uităm în ochiul dumneavoastră. Mergeți la București sau în orașul reședință de județ.
  • Păi, nu pot, doamnă, să conduc până acolo într-un ochi.

După un moment de gândire, doamna își recâștigă aplombul și-mi zice:

  • Atunci mergeți aici, în oraș, la un cabinet oftalmologic care este lângă BRD. Întrebați unde este BRD-ul. Următorul, cine este? Cine este cu tensiune? 

La cabinetul oftalmologic, lângă BRD? Hai, să merg și acolo, că ăia au aparate… Asta e! Ce dracu să fac? 

Dar de unde a știut doctorița când a ieșit pe ușă că la coadă era unul cu ochiul (eu) și altul cu tensiunea? Păi, de unde să fi știut?, de la portar. Nu se dusese el înăuntru după ea? Nu vezi că portarul era și pe post de gardian ca să nu intre înăuntru oricine, care cum voia și era pe post de primul cadru medical, cel care întâmpina pacienții, îi întreba ce-i doare, pe tine nu te-a întrebat? Ba, da. Așa, vezi? Apoi se ducea înăuntru și îi spunea doctoriței ce și cum, punând-o în temă ca să știe și ea ce atitudine să adopte față de tipii de-afară, pe cine să primească înăuntru și de cine să scape, îndrumându-l în…în altă parte.

Ajung la BRD, văd alături firma pe care într-adevăr scria ”Cabinet oftalmologic”, dar era, de fapt un magazin de ochelari. Probabil că înainte de a-ți vinde ochelarii, acolo îți făceau și un consult inclus în preț consult care să-ți spună de câte dioptrii ai nevoie. Poate or vrea să se uite și-n ochiul meu dacă tot au aparate, îmi zic eu și dau să intru, dar… Ușa închisă. Pe geam nu se vedea mai nimic. Luminile în interior, stinse iar geamurile, după ce că erau fumurii mai era și murdare. Mă mai uit o dată la ușă și acum bag de seamă un carton atârnat prin interior cu orarul care mă anunța ferm că astăzi era închis.

Fir-ar al dracului de dispensar, de Spital de Urgență, de UPU, de Cabinet Oftalmologic, îți dă un gunoi în ochi în România și nimeni nu vrea să ți-l scoată? Ce fac? Ce fac? Până la București nu pot conduce în halul acesta și dacă ajung la București, ăia de acolo or să îmi facă mai întâi testul de Covid, mă găsesc pozitiv și mă bagă în spital cu gunoiul în ochi cu tot. Mi-a trebuit mie să curăț pomii de la țară. Na, pomi! Pomi care fac toate fructele odată să ți le pui în cap, după ce ai făcut înainte câteva borcane cu dulceață și ai băgat în pivniță două lăzi pe care o să le scoți apoi putrede în primăvara următoare. Ce fac acum? Unde mă duc? Nu mai există pe nicăieri posturi de ”Prim ajutor și îngrijirea sănătății”? Nu mai există. Asta era pe vremuri. Vremuri de tristă amintire, cum zic unii care nu au ce amintiri să aibă din acele vremuri pentru singurul motiv că nu erai încă născuți. Da, acum lumea e alta, a evoluat, iar cine nu bagă de seamă înseamnă că e depășit. Eu sunt depășit și mă doare ochiul.

Mai încolo, pe trotuar, două doamne îngrijit îmbrăcate stau de vorbă. Mă duc la ele.

  • Nu vă supărați, în afară de acest cabinet oftalmologic mai există vreunul în oraș?, le întreb eu. 

Pentru că pe fața lor citesc nelămurirea, adaug:

  • Mi-a intrat un gunoi în ochi și nu găsesc pe nimeni să mi-l scoată. La UPU zic că nu au instrumente. Aici, la cabinetul oftalmologic e închis.
  • La farmacie ați încercat? Îmi răspunde lămurită și cu amabilitate una dintre doamne.
  • Nu.
  • Mergeți la farmacie, uitați chiar acolo, se vede intrarea. E o farmacie mică, dar fetele de acolo sunt amabile și pricepute, vorbiți cu ele.
  • Mulțumesc, sărut mâna.
  • Cu plăcere, sănătate!

Să mergem, atunci, la farmacie! Deschid ușa și una dintre fetele amabile și pricepute îmi strigă:

  • Haideți, repede că închidem pentru dezinfectare și ne amendează dacă nu o facem la timp. De fapt, am și închis, după orar, dar dacă tot ați intrat, spuneți, ce doriți?
  • Domnișoară, mi-a intrat un gunoi în ochi și nu e chip să scap de el, zic eu fără mari speranțe după modul accelerat în care am fost întâmpinat.
  • Vă doare ochiul și lăcrimează?
  • Da.
  • De când?
  • De astăzi de dimineață.
  • Cum v-a intrat? Ce ați făcut?
  • Am tăiat o cracă din pom.
  • Aha, v-a intrat rumeguș și apoi v-ați frecat la ochi, nu-i așa?
  • Așa-i.
  • Bine, nu cred că-i ceva grav. Uitați, vă dau niște fiole de ser fiziologic cu care să vă spălați în jurul ochiului și apoi picături de Tobradex, o soluție care vindecă leziunile de pe globul ocular produse inclusiv de un corp străin care v-a pătruns în ochi, așa cum pare să fie cazul dumneavoastră. De obicei gunoiul este eliminat de lacrimi, dar rămâne leziunea care doare. Aplicați acest tratament de 2-3 ori și dacă nu simțiți nici o ameliorare, mergeți la un oftalmolog, deși nu cred că o să fie nevoie. Sunt rare cazurile în care un gunoi, o așchie de lemn sau de metal, rămâne înfiptă și nu este eliminată de lacrimi, iar durerile atunci sunt atroce, și în pleoapă și în globul ocular.
  • Da, bine, cât face?
  • Unsprezece lei, cu totul. Aveți card?
  • Nu, nu am, uitați banii, mulțumesc frumos, sărut mâna.
  • La revedere, sănătate!

Și așa a fost. Am folosit serul fiziologic și picăturile seara, de două ori la interval de 4-5 ore, precum scria în instrucțiuni. Prima dată m-a usturat al dracului de tare, a doua oară mai puțin.   Dimineață parcă nu mă mai durea de loc, dar am mai aplicat o dată tratamentul și…gata. Asta a fost tot. Puteam să mă apuc acum din nou să curăț pomii de crăcile uscate, dar n-am mai făcut-o. Ducă-se pe pustii! Oricum erau aproape gata și ei. Om vedea la anul ce-o mai fi și cum va fi.

 

Deci, uite, mi-am zis, unde era bunica cu ceaiul ei de mușețel! Uite unde era doamna asistentă sau doamna doctor pensionară de la școală, cele care te spălau cu grijă în jurul ochiului cu tamponul de vată înmuiat în ser fiziologic și apoi îți puneau două-trei picături dintr-o soluție al cărui nume nu l-am știut niciodată! Uite unde erau! La o farmacie oarecare și poate ascunse și prin alte locuri, dar nu în spitale, căci spitalele sunt depășite de problema gunoaielor în ochi și nu au instrumentele necesare pentru eliminarea lor. Sau poate că nu vor să vadă gunoaiele din ochi. Poate că le este frică de ele. Le este frică să nu se contamineze cu ele. Sau poate că spitalele prin care am trecut eu au fost doar niște excepții nefericite sau că spitalele în sine sunt niște excepții. Nu se spune că excepția întărește regula? Vă dați seama ce reguli tari am avea în țară dacă ele ar fi făcute numai pe cazuri de excepții și de către oameni excepții? În ce lume excepțională am trăi?

O întrebare, însă, continuă să mă frământe și să nu–mi dea deloc pace: nouă cine ne scoate gunoaiele din ochi? 

                                                                                          

                                                                                        Ovidiu M. Curea

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.