Vocaţia durării, visul duratei / Acad. Gheorghe Păun

Curtea de Argeş este, din mai multe puncte de vedere, un loc „special”. Atunci când am oaspeţi, le prezint oraşul ca fiind (foarte probabil) unicul municipiu din România care are un singur bulevard, care la rându-i are un singur sens şi o singură bandă de circulaţie, dar care pleacă, semnificativ, chiar din Curtea Domnească, cea basarabă. Mai ştiu şi alte paradoxuri locale de genul acesta, la marginea dinspre glumă a seriosului, dar aici alte observaţii aş vrea să fac. Despre timp şi trecere, fortuna labilis cu ilustrare argeşeană. Capitală voievodală atâta vreme, singura „Curte” din ţară, cu singura biserică bine păstrată, pictura inclusiv, de la începuturile statale, ajunsese la final de secol XIX vrednică de mila lui Vlahuţă. Iar Biserica Domnească, acest sanctuar unic pentru istoria noastră, necropolă basarabă, era cât pe ce să fie demolată pe la începutul secolului trecut, aşa deciseseră mai-marii vremii văzându-i starea de degradare. Au salvat-o localnicii, făcând chetă…
Şansa a fost Mănăstirea, cu extraordinarul complex pe care îl reprezintă aceasta – catedrala propriu-zisă, figura lui Neagoe, acum Sfânt Voievod, Învăţăturile sale, Sfântuliţa, necropola regală şi, parcă peste toate, pentru a proba încă odată puterea mitului, Manole, cu balada sa şi cu fântâna de peste drum de mănăstire. Prin mănăstire, lumea a ştiut tot timpul de Curtea de Argeş. Un paradox se strecoară însă şi aici: jertfa umană nu intră în obişnuinţele creştine, dar de data aceasta tocmai un lăcaş de rugăciune este „beneficiarul” jertfei. Pentru că altfel nu se putea înălţa, nu dura, se surpa noaptea ce se dura ziua. Iar la capătul mitului (completat mitul creaţiei cu o variantă a mitului lui Icar), izvorul, apa care curge, semn al trecerii şi semn al permanenţei. Nimic mai fragil-trecător, dar nimic mai puternic şi mai persistent ca apa, am putea gândi zen-paradoxal. Cu zidul, trufaş înşurubat spre cer, cu arabescurile săpate în piatră strălucind deopotrivă în soare şi în ochii privitorilor, de o parte a drumului, pe dreapta privind spre munte, iar de cealaltă parte, pe stânga, sub nivelul drumului care, la rândul lui, e sub nivelul platoului pe care s-a ridicat biserica-naltă (pe un sol întărit cu trunchiuri de stejar), fântâna, mică şi ferită, acoperită cu şiţă, rotundă la colţuri de-ţi vine s-o mângâi, susurând zi şi noapte din cele trei tuburi de bronz prin care curge lacrima Anei. Falnica biserică se sprijină pe două perechi de umeri atât de firavi (şi de puternici – ca şi apa), cei ai Sfântuliţei, dinspre altar, şi cei ai Anei, dinspre fântână – mi-o şi imaginez uneori pe Filofteia, copila v(a)lahă, venind noaptea, când sunt stelele mai joase la Argeş (îţi intră în traistă, cum zice undeva, inspirat, cărturarul Calinic, vlădica locului), cu urciorul de lut, neapărat lut de pe Dealul Olarilor, pentru a lua apă – şi a o pierde pe drum, la întoarcerea „acasă”, privind în sus spre clopoţeii de sub streaşina visului lui Neagoe, visului lui Manole.
S-a durat mult la Argeş – aş vrea să amestec aici încă o dată, explicit, cuvintele şi sensurile: a dura/construi cu a dura/dăinui. S-au durat o ţară, o dinastie, o curte dom-nească, şcoli şi biserici, scrieri şi cântece, case şi cimitire. Multe dintre acestea sunt acum ruine – mai ales cele ce erau din piatră şi cărămidă; noroc că de o vreme nu se mai iau pietre din ruine pentru a construi viitoare ruine. Altele, cele care se sprijineau mai mult în cer decât pe pământ, sunt în picioare şi astăzi, vor fi încă îndelungă vreme. Ţara, Curtea, Bisericile. Jertfa Sfântuliţei şi jertfa Anei. Măcar în cântec, şi Ana ar trebui canonizată. Nu vi se pare că bulevardul, acesta unic şi subţire, dar cu plecare din marea intersecţie de la Biserica Domnească, arată ca o săgeată, prin sensul lui de mers, către Mănăstire – poate către Fântâna Meşterului şi a Anei lui? Un drum, între două Biserici…
Ştiu că sună patetic, dar tot mă întreb cu glas tare: noi, cei de azi, durăm ceva, aici, pe Argeş în Sus, ce va să dureze?…