Lucinus Annaeus Seneca a trăit ( c.4 î.Ch.-65 d.Ch.),şi a scris sub efectele unui sistem politic şi social instaurat la Roma după anul 27 î.ch., inclusiv fiind influienţate de schimbările survenite în comportamentul şi mentalitatea locuitorilor acestei metropole. Era perioada când Octavian August instaurase regimul monarchic absolut asuns sub falsa mască a principatului. Acest regim se caracteriza prin faptul că monarhii dispuneau de imperium proconsulare maius,conform lui Eugen Cizek în Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice, ( Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp.124-125. ) , ce garanta conducerea armatei, controlul tuturor teritorilor din afara Romei. Discuţiile având idei originale se dezbăteau in arto, adică în grupuri restrânse, căci absolutismul interzicea exprimarea liberă a opiniilor în faţa ascultătorilor, în piaţa publică sau în for.
În perioada de care facem vorbire Seneca era homo nouus, adică om nou în senat, un fel de consiliu suprem aristocratic al “foştilor magistraţi tradiţionali “ ce venea de pe vremea Republicii. Însă Seneca nu şi-a exercitat activitatea numai în domeniul politicii, ci şi în domeniul scrisului. Fiind un scriitor de o fertilitate considerabilă, alcătuind o operă deosebită şi amplă în literatura latină. Din păcate, numeroase lucrări ale sale s-au pierdut, mai ales acele tratate ce abordau ştiinţele naturii sau cele ce studiau instituţiile altor popoare, aplecându-se cu osârdie asupra istoriei egiptenilor, acestea fiind “opuscule de etică “, cum era Moralis philosophiae liber ( Carte de filozofie morală ). Se pare că aceasta este cea mai închegată şi sistematică dintre scrierile sale. Prin temperament Seneca n-a fost un filozof, ci scriitor preocupat de filozofie. Aşa cum şi Traian Diaconescu îl aprecia în studiu introductiv la Lucius Annaeus Seneca, Tragedii, vol.I, ( Editura Univers, Bucureşti, 1979.). Seneca , pe lângă epigrame şi tragedii, a scris o amplă corespondenţă filoziofică expediată prietenului său Lucilius, ce s-a constituit în opera sa ce mai importantă, Apokolokyntosis, un opuscul care ironiza memoria împăratului Claudiu, după ce acesta a decedat, inclusiv şi un număr însemnat de lucrări în proză, dialogi, închinaţi unui grup de prieteni ai săi. Quintilian , la începutul secolului I d.Ch., teoreticianul retoricii, semnalează paleta diversă a preocupărilor şi scrierilor lui Seneca , amintind şi de succesul acestor dialogi.(Quintilian, Institutio Oratoria, 10, 1, 128:” a scris aproape în toate genurile literare, căci avem de la el discursuri, poeme, epistole şi dialoguri”-traducere de Maria Hetco, Editura Minerva. B.P.T., Bucureşti, 1974, vol.3, pg.190. ).
Ca reprezentant al stoicismului târziu Seneca , potrivit eticii sale, susţinea că omul trebuie să se supună destinului în viaţa exterioară, dar poate visa la o independenţă interioară, a eului, păstrând distanţă spirituală faţă de evenimentele care-l târăsc şi dispreţuind bunurile materiale. Concepţiile sale etice au influienţat creştinismul timpuriu. Împotriva stoicismului lui Seneca şi a altor filozofi a scris Sextus Empiricus, ce a trăit în secolul al II d. Ch., medic şi filozof grec. În scrierile sale “Schiţe pyrrhoniene “ şi “Contra învăţaţilor “ şi mai ales în “Contra dogmaticilor “ îşi îndreaptă critica împotriva stoicismului şi epicurismului, reprezentând o sinteză a scepticismului antic şi o preţioasă sursă de informaţii asupra filozofiei greceşti în general, dar şi latine. În opera sa se găsesc germeni ai logicii propoziţiilor.
Stoicismul roman a fost reprezentat de Seneca, Epictet, marc Aureliu. Acest current a promovat o concepţie predominant materialistă în filozofia naturii şi o bnoseologie senzualistă. În logică, stoicii au fost precursorii calculului propoziţional. Etica stoică reflectă criza sistemului social al epocii,( sclavagismul), exprimând refugiul într-un ideal iluzoriu.”Înţeleptul “ trebuie să trăiască, susţineau stoicii, “potrivit raţiunii “, să stârpească “pasiunile “( durerea, frica, pofta şi plăcerea), să considere virtutea ca un singur bun adevărat, iar bogăţia, Gloria, sănătatea, etc. ca lucruri neimportanmte şi “indiferente “. Omul ( sapiens ) trebuie să se supună destinului. Exaltarea datoriei, promovarea în sociatate a fermităţii în faţa vicisitudinilor vieţii constituie moştenirea pozitivă a moralei stoice, idei promovate şi de Seneca. În stoicismul târziu ( perioadă în care a trăit şi Seneca) s-a accentuat latura idealistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei, care, sub această formă, a influenţat începuturile creştinismului.
Seneca crede într-un dialog între corp şi suflet, în care sufletul ar răspunde prin judecata conştientă, aceasta fiind esenţa vieţii.
Logica lui include şi gnoseologia. La naşterea individului tabula rasa, conştiinţa umană ar cunoaşte prin percepţii moştenite cu putinţa reflectării fidele a mediului înconjurător. Raţiunea omenească ar controla şi disciplina viaţa afectivă pe baza reprezentărilor comprehensive, percepţiile ce poartă germenii adevărului.
Seneca are o preocupare deosebită faţă de conexiunile dintre noţiuni şi de notele particulare care “exprimă proprietăţile conceptelor “. În “De beneficis “( 2, 34-35) Seneca afirmă că conceptele n-ar reprezenta corpuri, cum susţineau stoicii de dinaintea lui. Faptul că apreciază conceptele drept cuvinte şi ordonări ale sufletului, se preocupă de departajarea sensurilor, de lămurirea procedeelor şi categoriilor logice, cum subliniază P.Grimal în “Place et role du temps dans le philosophie de Seneque “ în “ Revue des Etudes Anciennes, 7o, 1968, pp. 92-100“.
La Seneca însuşi timpul se structurează în raport de moravuri, iar durata internă a perceperii evenimentelor se prezintă cea mai importantă faţă de cea exterioară. El explică detailat că timpul rău consumat se comprimă până la aneantizare, cum reliefează în “De bruitale uitae “. Timpul este incorporal, dar se corporalizează prin trăirea intensă a prezentului. Gândirea lui Seneca asupra timpului se stratifică pe două niveluri. Primul implică o inspiraţie epicureică şi este refuzul trecutului, aşteptării anxioase a viitorului şi scurgerii inutile a prezentului. La cel de-al doilea nivel, scriitorul-filozof elimină idealul epicureic al plăcerii şi propune acţiunea continuă, care să se contrapună timpului neantizat al inacţiunii, acţiune de obârşie stoică şi menită să conducă spre echilibrul interior authentic.
Seneca aderă la fatalismul stoic, însă susţine că omul poate deveni liber şi controla soarta, dacă o acceptă cu seninătate.(De breuitate uitae- Despre viaţa scurtă, 15, 5. ). Astfel libertatea există numai fiindcă există necesitatea. El preconizează nu atât “extirparea pasiunilo “- cum ar fi: plăcerea, mânia, ambianţa, durerea, gelozia,- cât controlarea lor foarte fermă.(De ira-Despre mânie, 1, 7, 2 ). În mod sigur el consideră virtutea ca unică valoare a vieţii fericite, ne evitând hedonismul (gr.hedone-plăcere ) grecului Epicur. Dar Seneca nu-şi limitează sfaturile la abţineri, la ataraxie, la tanquillitas, ci obţinerea liniştei prin practicarea virtuţilor.
În operele de la bătrâneţe Seneca în scrisorile către prietenul Lucilius combate cu stăruinţă teama de moarte şi de orice fel de boli şi dureri. În sine moartea n-ar constitui nici un bine nici un rău. El nu admite supravieţuirea sufletelor decât cu ezitări şi exclusive pentru spirite de elite.
În “Epistole “spune:”Adevăratul înţelept, nu e supus nici unei vătămări, întrucât nu are însemnătate câte săgeţi îl ţintesc, de vreme ce el rămâne de-a pururi neclintit “. Iar în “De constantia sapients-Despre constanţa înţeleptului, 3, 5 “ spune că” sufletul înţeleptului este dârz şi adună în el putere, încât nici o vătămare nu-l clinteşte”. Spre deosebire de alţi stoici, cum demonstrează P. Grimal în “Seneque “, Seneca nu consideră că înţeleptul ar reprezenta un mit al raţiunii, ci ar constitui doar o normă stimulativă, şi îl apeciază ca realitate istorică. Nicolae Mircea Năstase în “Conceptul de libertate la Seneca “ publicat în “Culegere de studio de civilizaţie română “( Bucureşti, 1979, pp.77-93) precizează că libertas dobândeşte la Seneca mai multe sensuri şi echivalează nu numai cu libertatea interioară, ci şi cu judecarea corectă a defectelor prietenilor, chiar cu o cunoaştere solidă a tainelor naturii.
Seneca nu a fost un un clasic, ci, mai degrabă un non-clasic, dacă nu un anticlasic, cum îl recomandă stilul prozei sale. El a fost un spirit romantic ca temperament şi a aparţinut curentului stilistic numit stilul nou. Acesta se caracteriza prin asimetrie, culoarea poetică, concizia, patetismul, prelungind vechiul asianism literar şi ilustra constituirea unui neoasionism.
Scriitorul-filozof roman prin concepţia sa despre viaţă a promovat rolul destinului în viaţa homo erectus, acesta fiind robul întâmplării şi trăind într-un ”însemnat izvor de nelinişti: grija de a-ţi alcătui o mască, spre a nu arăta nimănui chipul tău adevărat “. ( “Să trăim cu simplitate; să alternăm întâlnirile cu singurătatea “).
Al.Florin Ţene /UZPR