Motto :
“ Singurul detaliu care contează între noi
Este cât timp am pierdut împreună “
Corneliu O.Rodeanu
Cornel Octavian Rodeanu încearcă aproape exhaustiv să abordeze toate dramele societăţii noastre de acum, pȃnă la năucitoarele-i simţiri personale şi în afara faptului că anunţăm un poet autentic, încercăm după modestele noastre puteri şi priceperi să-i înţelegem versurile cu bucuria de a constata că “fără poezie viaţa e pustiu”.
Îl încearcă dilema şi disperarea bătrȃnilor noştri, cei care au făurit o ţară de vis, pe care ulterior cozile de topor au distrus-o încurajȃnd tinerii buni (dar şi pe cei răi spre a ne face ţara de rȃs) să emigreze şi după priceperea şi calificarea lor să participe la dezvoltarea altor naţiuni, unde îşi trăiesc relativa bunăstare de a mȃnca (cu noduri) chinuiţi de dorul după locurile natale.
Drămuirea pensiei pentru un plus de credit la telefon, necesar comunicării cu feciorii rătăcitori, atunci cȃnd pe aceştia îi doare sufletul, e resimţită de poet aproape ca o culpă personală de îi vine să ne mărturisească în “Bătrânii noştri nu mai aleg”:
“pentru un sunet de telefon.
probabil că va alege să plătească factura
să fie telefonul încărcat
atunci când copilul sună
să ceară ajutor.
departe e greu să fii singur.”
Dar greutăţile nu sunt numai ale bătrânilor, ci şi ale poetului care-i de cele mai multe ori strâmtorat (ca mai toţi poeţii de altfel) şi obligat să-şi abandoneze reveriile poetice (“îţi citeam poezii să te mint că iubesc” dar “ai plecat din poezie din cauza restanţelor la întreţinere”.
Înţelege că numai poezia îi poate fi scrisoare de acreditare pentru a fi cunoscut (“e important să-i laşi să te cunoască, / dincolo de alambicul oxidat al poeziei”).
La fel ca pe oricare alt sensibil, numai iubirea îi este leac (“când te apropii aerul meu trosneşte a vreascuri”) mai ales când totul rezonează:
“şi te vei odihni pe bancă lângă mine
cât să înţeleg că nu am de ce să mă tem.
şi ţie îţi plac vrăbiile când se joacă în iarbă
melcii întârziaţi pe alei
şi bătrânii aşezaţi spate în spate
ce par că nu îşi vorbesc
se ascultă în taină
cum povestesc despre noi.”
Şi tot zbuciumul pare generat de o teamă lăuntrică legată de ideea de singurătate,
(“groaza de a trăi fără martori.
o livadă este altarul
nopţilor lungi în care murim nevăzători.
nu cereţi iertare în vis
e drumul morţilor cărora nu le pasă,
iertaţi-vă singuri în scăpăratul zilei
lăsaţi drojdia pentru nepricepuţi
ei vor aprinde lumânări pentru voi.”)
şi vrea să se asigure că “undeva alfabetul rezistă / cald, căzut în bere precum câteva boabe de mac”.
Tot din acelaşi motiv comite versuri fără egal “iartă-mi tristeţea incertă / mergi
printre aştri cu armăsari neîmblânziţi / ce tunet / înspăimântă tâlhari iscusiţi / dornici de nopţi fără lună / soră / sunt gutuie / la toamnă poţi să-mi fi brumă / hai să minţim încă o dată trecutul”, şi mărturiseşte “nu ştiu să umblu prin visele oamenilor fără să-i trezesc”.
Precum Tithonus, (cel pentru care EOS, iubita lui vag nimfomană, i-a cerut lui Zeus nemurirea pentru acesta, uitȃnd să-i ceară şi tinereţea eternă) îşi imaginează cum ar fi “să pierzi MOARTEA la zaruri / şi să nu ştii ce să faci cu nemurirea”.
Când o “tăcere întreagă” pare să rostească toate înţelesurile (deşi simte cum “cineva îi (îmi) coase lumina la ochi”) îndeamnă “aşadar să bârfim în rugăciune despre ce nu vrem să ştim” şi-şi cere iertare aproape pentru orice “iartă-mă dacă în această primăvară / nu am înflorit cum ţi-ai dorit” fiindcă “fără lâna croşetată de tine / am rămas iarnă / ultimul nostru anotimp”.
Pune la îndoială adevărul şamanilor (“că timpul nu există”), având convingerea că toate clipele sale şi ale altora pot fi numǎrate şi se adresează înţelepţilor lumii (“voi înţelepţii lumii acesteia ce număraţi? / cuvintele aruncate către nicăieri şi / către nimeni ori frunzele fără stăpân”) provocându-i “dacă eu aleg timpul / voi cu ce rămâneţi / eu vă aştept, cândva, peste ani / să măsurăm ce am pierdut” .
În “EU TE PREFER APĂ” îşi aliniază talentul pe ecartamentul lui NICHITA (care ar fi mȃndru de Octavian) şi scrie versuri de antologie:
“ Să-mi curgi peste tot
să orbesc de prea mult tu în ochii mei,
să obosesc de atâta tu pe umerii mei,
să nu pot pleca de atâta apă în căuşul palmei “.
Nu ştiu cine-i femeia la care se referă în “În jurul tău bădăranii dau cu halbele de masa” dar un lucru este cert: nici Henri de Toulouse-Lautrec n-ar fi putut să surprindă (cu atâta amărăciune lucidă) atmosfera speluncii, chiar dacă aceasta ar fi fost Moulin Rouge, cȃnd scrie versurile:
“ mai vor muzică şi păcat laolată.
îţi treci mâna prin păr şi râzi
dar rochia ta e tristă
vrei atât de mult să fi împlinită
încât taverna se schimonoseşte
a capelă unde dorm pruncii tăi pierduţi
prin pahare
botezaţi de preoţi tăiaţi pe faţă cu funduri de sticlă
pe sub trup
eşti una cu sânii tăi ce încă miros a copil fără mamǎ.”
Versurile de mai înainte, care amintesc de cuvântul mamă par să adauge şi mai multă consistenţă unei poezii de o profunzime rară din care citez:
“ sânul tău nu a tremurat nicio secundă
când îmi beam somnoros ziua de mâine,
glasul tău nu a falsat şi lacrima ta nu m-a minţit niciodată”
ca apoi înţelegȃnd că dragostea nu poate fi reprimată nici măcar de moarte să scrie “adu-mi aminte în vis mamǎ / cum se duce zâmbetul în priviri / când ai gura plină de moarte. / tăceai atât de frumos / mâinile îţi cântau iertarea prin părul meu / şi nu ştiam că trăiesc odihna ta de azi.”
Înţelege că-i adevărată legenda alungării din Punjab a rromilor ( cărora la plecare li s-au dat două căi către sufletul omului sensibil, CÂNTECUL şi DESCÂNTECUL.
În “ Un lăutar plictisit povestea despre mândria bunicului: “ îşi aminteşte de sfaturile bunicului atotştiutor (“ îi ştia pe toţi, cu bune sau nu. / bunicul venea dintr-o vreme unde Dumnezeu se ducea sâmbăta / să se odihnească. / cămaşa alba, vorbele bune şi florile erau la locul lor / pe masa, lângă bogăţia pâinii negre / unde a copilărit lăutarul ce îmi aduce aminte de tot ce nu am / avut.”) care-i spunea: “dacă vrei să mai găseşti ceva (bun) în tine, cheamă un lăutar!” pentru că el ştie să “scrie / pentru toţi cei ca tine / pentru morţi.”, şi atunci poate că vei înţelege că dacă vrei “să bei îţi trebuie lacrimi” şi că “ florile sunt universale / la nuntă miros a mort”.
Nicio mȃnăstire nu i se pare că ar avea valoare eshatologică dacă a fost construită cu sacrificiul unei femei (vezi Ana lui Manole), pentru că ştie că: “rugăciunea rostită în altar / nu va ajunge la inima zidită înainte de răsărit”.
Este un antiMANOLE convins când spune: “şi dacă eram zidar / renunţam la o sută de mȃnăstiri / să îmbătrânim împreună. / Ană, aşa ai fi fost anonimă şi mamǎ.”
Deşi n-avea treabă cu nicio Ană, unei amintiri (frumoase) din adolescenţă îi dedică:
“tu blondă cu nas cârn şi matricolă pe sânul copt.
am dat împreună corigenţa în toamnă şi
am picat într-o maturitate violentă.
tatăl tău a plâns iarna încercând să te recunoască.
mergeai la liceul de fete fǎrǎ bilet de autobuz şi femeie.
“Din lunǎ,
curgeau lupi,
de cincisprezece ani.”
Dupǎ ce a scris ce a scris în periplul sǎu cǎtre coperta patru, nu mǎ mir când concluzioneazǎ “TRÂMBIŢA FĂRĂ ÎNGER RĂMÂNE O BUCATĂ DE ALAMĂ” (vers perfect traductibil în orice limbă a pămȃntului, ṣi care-l validează drept poet, cu P mare).
Îi dorim ca trompeta (trâmbiţa) lui sǎ aibǎ tot timpul un înger treaz şi iubitor (iar el ca alter ego al lui Louis Armstrong sǎ ne uimeascǎ) ṣi emoţiile sale poetice sǎ fie mult mai mari decât trupul lui ( “destul de încǎpǎtor” cum ar spune Firiţă Carp).
ICĂ SĂLIŞTEANU