Interviu de Claudia Motea
Mihai Țărnă vine parcă dintr-o poveste, o poveste în care totul deși e real , e fără nume. Povestea continuă cu o primă întâlnire a noastră, ce-i drept , virtuală, pe Zoom, datorită contextului actual, în care îmi permit să le spun lui și actorilor TFN de lângă el: ”Vă cuprind, dragii mei colegi de peste Prut!” Apoi urmează o discuție succintă despre un ritual matinal în care poți bea ceai sau cafea și continui să onorez dialogul acestei Tăceri fără nume, în care mă descopăr mai mult pe mine și totodată pe alți actori frumoși. Concluzia vine cu acel DA măreț, la întrebarea Dacă există Dumnezeu. Simt o binecuvântare divină și iată că se deschide larg o poartă, în care El, Bunul Dumnezeu ne zâmbește la toți și ne felicită, într-un mod special, pentru că ne-am cunoscut. Fără să intru într-un duel de suflet hamletian, resping replica ”Și restu-i tăcere…” și mă îndrept acum cu un mănunchi de întrebări către Mihai Țărnă, un om bun și educat, care este actor, regizor, profesor de artă dramatică la Paris, dar care este atât de frumos înrădăcinat în povestea de viață a unui Teatru …fără nume din Chișinău.
Dragă Mihai, de ce acest nume, TEATRUL FĂRĂ NUME?
În aceste trei cuvinte cel mai important cuvânt este Teatrul. În teatru locul cel mai enigmatic pentru mine este sala de spectatori, noi actorii, regizorii ne pregătim de sute și mii de ore pentru întâlnirea cu el, cu spectatorul, dar el nu, vine timid, și curios și apoi plânge și râde și tace, cu toți cei din sală la unison, fără nici o repetiție, fără să-și cunoască vecinul din stânga, dreapta, din spate sau din față… și în fiecare seară sunt diferite și reacția și înțelegerea lumii, e un teatru ce-și dă un nume nou în fiecare seară altfel.
Când a fost înființat acest teatru și ce are ca obiectiv principal? Totodată se poate vorbi despre o tradiție a acestui teatru?
Acest teatru a fost înființat de ilustrul om de teatru Sandri Ion Scurea, în anul 1989 și se numea Teatrul pentru Copii și Tineret, apoi s-a redenumit în Teatrul Muzical Ginta Latina, apoi în Teatrul de Revistă Ginta Latina și din anul 2019 – TFN (Teatrul Fără Nume). E greu să vorbești despre obiectiv, dar cred că e același ca și pentru multe teatre – dialogul; povestim… povești, vorbim despre noi, despre timpul prezent și despre cele veșnice… tradiția nu este păstrarea cenușii, ci a focului, asta e părerea mea… tradiția este o formă de dragoste pentru timp… sper că începem și noi să avem tradiții proprii legate de felul nostru de a povesti realitatea… sper.
Care este zestrea trupei de actori TFN? Ce piese din repertoriul universal sunt jucate?
Trupa e formată din 17 actori, foarte diferiți, este o trupa cu multă energie și curaj. După mine, lucrul cel mai important într-un teatru e unitatea trupei, atunci pot să spun că TFN are acest privilegiu-trupa unită. Jucăm, printre altele, „Furtuna” lui W.Shakespeare, „Boein-Boeing” de M.Camoletti, avem versiunea noastră a „Spărgătorului de nuci”, vara trecută am lucrat cu trupa la o fantezie de-a mea, un spectacol non verbal „Și restu-i tăcere…”, se joacă de mai mulți ani comedia lui John Patrick „Cum să omorâm bătrâna, sau missis Kronky”.
Cum s-a născut ideea emisiunii online Tăcerea fără nume? Ce reprezintă, de fapt, TĂCEREA acestui Teatru?
Ideea mi-a venit în carantina din primăvara lui 2020, vorbeam mult pe zoom și mi-am dat seama că aceste dialoguri din ferestrele zoom-ului sunt, de fapt, realitățile noastre și orice fereastră e o tăcere atât cât nu o deschizi… tăcerea e gândul dintre cuvinte, tăcerea poate fi ritmul sau chiar și sensul unui dialog. Nu greșesc dacă afirm că tăcerea într-un teatru poate fi cea mai frumoasă recompensă dacă vine din sala de spectatori… nu e nimic mai valoros decât să știi că ești ascultat și, mai ales, auzit… cred că tăcerea acestui teatru este dialogul cu spectatorii.
Ce înseamnă a fi regizor de teatru în aceste timpuri?
În primul rând e să fii conectat la prezent, de fapt această conectare e valabilă pentru orice epocă… arta cunoaște doar timpul prezent… atunci să fii regizor în acest timp e să fii chiar memoria acestui timp; apoi, noi trecem printr-o perioadă care schimbă condiția etichetei, care dă reguli noi de comportament… și e important să nu pierdem valoarea dialogului, a privirii, a atingerii… realist vorbind, chiar că nu știu să răspund mai concret la această întrebare fiindcă, orice timp ne pune aceeași întrebare.
O definiție a limbajului cinematografic contemporan în acest context pandemic?
Pînă acum nu m-am gândit cum aș putea defini cinematografia! Cu certitudine, pentru mine e o artă aparte și nu are nimic comun cu teatrul, cu pictura, muzica și altele, poate că într-un fel e mai apropiat de literatură; cineva spunea că filmul e o carte pe care poți să o vezi, dar și aici nu aș pretinde că e așa… cinematografia e un vis, un frumos delir… e ceva care mă cheamă într-acolo unde aș vrea să fiu, e o realitate în care mă îndrăgostesc și în care trebuie să-i învăț limba.
Cuvântul pe care-l iubești cel mai mult?
Disponibilitate.
Ce însuflețește cel mai mult viața ta pariziană?
Tăcerea Parisului.
Despre proiectele de viitor ce ne poți spune?
Pregătesc să scot două filme care sunt în post-producție – …ogma, și Les Oublés… și, firește, am în perspectivă apropiată mai multe proiecte de teatru.
Un mesaj cititorilor UZPR?
Sănătate și curaj!