DE VEGHE LA HOTARĂ…Răzvan Ducan a rămas în Târnăveni de veghe la hotarele culturii românești.
După ce a condus cu rezultate remarcabile cea mai importantă instituție de profil din municipiul Târnăveni, Casa de Cultură „Mihai Eminescu”, (și pentru că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită), dar a fost dat afară de la conducerea acestei instituții de un primar care s-a împiedicat în micimea propriilor orgolii, Răzvan Ducan a rămas să ducă mai departe stindardul culturii târnăveneneene, fiind, indiscutabil, figura cea mai reprezentativă a istoriei culturale a orașului său natal (îl excludem din ecuație pe Darie Ducan, fiul său, care aparține doar prin naștere locului, el afirmându-se pe alte meridiane ale literaturii!).
O scurtă panoramare a operei literare a lui Răzvan Ducan este argumentul suprem al afirmației mele, opera lui având și un orizont extins (ca genuri, teme etc.), dar și verticalitate.
El va rămâne un autor inconfundabil, greu de egalat la Târnăveni, cel puțin într-o proiecție chiar pe termen lung, fiind în același timp un cetățean de onoare (titlu refuzat de mai micii vremurilor, ajunși vremelnic să conducă orașul) prin ceea ce a făcut ca și aici demnitatea să triumfe, respectul pentru valori să nu fie îngenunchiat de ideologii de partid sau de personaje sinistre, cocoțate în ierarhii efemere.
Răzvan Ducan a rămas credincios valorilor morale, asumându-și riscul de a se război cu mediocrii purtând haine de gală, cu obtuzii, fonfii și flecarii, cu provincialismul îngust, sufocant, răvășitor, într-o geografie pustiită de speranța de renaștere prin cultură. De rezistență, de supraviețuire, de dăinuire, de mântuire prin cultură.
Răzvan Ducan a rămas racordat la cultura adevărată, făcând adesea popasuri de lectură, având în vizor mai ales cărți care se circumscriu unor afinități elective, poezie, proză, critică, teatru, dovedind abilități remarcabile de a descoperi reperele care definesc un autor, o lucrare.
El însuși exersându-și puterile creatoare în multe genuri literare, privește
lucrurile din interior, fără încrâncenări de instanță critică, ci, dimpotrivă, generos fără să facă compromisuri de circumstanță.
lucrurile din interior, fără încrâncenări de instanță critică, ci, dimpotrivă, generos fără să facă compromisuri de circumstanță.Ceea ce a adunat între aceste coperți de carte sunt întrebări și răspunsuri legate de fenomenul literar într-un areal bine dederminat, cu escapade în afara acestuia, ca un soi de „racolare” empatică.
Sumarul cărții, în consonanță cu titlul, are și astfel de exerciții de lectură, într-o rocadă sintagmatică, într-o investitură a cărților cu puterea de a citi oameni!
Între cei citiți este chiar Răzvan Ducan, care într-o secțiune a cărți adună lecturi despre sine, prin prisma unor cărți de ale sale.
Răzvan Ducan, și prin această nouă apariție editorială, rămâne credincios principiului ardelenesc de gospodar, care nu lasă împrăștiate prin spațiul internautic ori prin pagini de revistă referințe la biografia sa literară, oferind posterității „lucrul bine făcut”, gata făcut, ca să nu rămână prea multă treabă istoriei literare, dacă aceasta o să mai aibă combustibil uman și material pentru funcționare! Fără a face astfel loc, prin demersul său editorial, vreunui soi de narcisism, cât nevoii firești de a pune în coerență o imagine a unui destin în care el este personajul principal.
Lecturile din cărțile altora, lecturile din cărțile sale, mărturiile jurnalistice creionează un portret al artistului la maturitate, atent la tot și la toate.
NICOLAE BĂCIUȚ