Atâta timp cât ne trăiesc părinţii, ne simţim întotdeauna copii, indiferent de vârsta pe care o avem. Pentru că atunci când ne este cel mai greu sau teamă de viitor, ei ne încălzesc sufletul şi ne încurajează: ,,Va trece şi asta, ai să vezi!” Sau când lumea ţi se pare toată un NICĂIERI, şi atunci te mângăie şi-ţi şoptesc: ,,Lipeşte-ţi aripa şi zboară!”
Încât, uneori ai impresia că se roagă continuu ca rănile noastre să se mute în rănile lor.
Şi atunci când înghenunchem în faţa neputinţei, ca în dreptul unui zid al plângerii sau suntem convinşi că viaţa nu mai are niciun rost, tot ei – părinţii îţi găsesc întotdeauna unul.
Iar din ziua plecării noastre de-acasă, la şcoli şi universităţi importante, ne aşteaptă cu privirea ţintuită-n vârful dealului sau în ceasul stricat din perete… doar că noi nu ne grăbim să venim, fiind convinşi că-i vom găsi mereu acasă.
Şi atunci când ei nu mai sunt, iar aşteptarea lor se mută în noi, după poarta închisă nu se mai aude decât aceeaşi şoaptă: ,, Lipeşte-ţi aripa şi zbori!”
Doina DABIJA / UZPR