◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Bucuria de a lucra/ Acad. Gheorghe Păun

Unul dintre miturile culturale cele mai răspândite, la noi şi aiurea, pe care nu am prea văzut să le chestioneze cineva, este acela al sacrificiului pentru creaţie, cu un corolar imediat, anume al creaţiei în suferinţă. La nivelul excepţional, al construcţiilor care ies din comun – mănăstiri, cu sau fără turle răsucite, poduri, castele – lucrurile sunt de înţeles; toate aceste construcţii trec în folclor, iar folclorul le răsplăteşte cu „explicaţii” fabuloase, puse în versuri sau în cântece, mărinimoase pentru eroii povestirii, cărora li se atribuie calităţi şi gesturi supraumane, dar destul de puţin mobilizatoare pentru cei care ar dori, sau sunt puşi în situaţia să-i imite. Şi destul de puţin creştine, mai ales în varianta în care sacrificiul presupune sacrificarea de vieţi omeneşti. Capodoperă este balada noastră, dar nu pot să nu gândesc astfel – mai ales dacă sunt departe de mănăstire…
Dar nu la nivelul acesta, simbolic-nebulos-folcloric se referă titlul însemnărilor de faţă, ci la unul ceva mai terestru, care trimite şi la mitul, fals în foarte mare măsură, al creatorului cu capul în nori, al poetului cu faţa palidă, suferindă, cu fruntea brăzdată de umbre, cu surtucul ros în coate, plutind peste realitate, damnat şi lunatic, eventual ftizic. La diferenţa, de fapt, dintre muncă şi corvoadă, dintre munca forţată şi munca de plăcere, dintre a face ceva cu drag şi bucurie şi a face de nevoie, dintr-o obligaţie. O obligaţie care poate să vină din afară, dar nu neapărat, pentru că destule iniţiative asumate benevol devin corvezi – mai ales atunci când sunt asociate cu recompense care trebuie să apară la final, după încheierea activităţii propriu-zise. Aşteptarea plăţii (cu atât mai mult a uneia materiale) transformă muncile cele mai obişnuite în îndatoriri de şerb.
Şi nu e deloc necesar să fie astfel, e doar o chestiune de mentalitate, de psihologie, de educaţie la urma-urmei. Îl ascultam acum câţiva ani la televizor pe Alexandru Paleologu, conu’ Alecu cel simplu-sofisticat, spunând că el nu munceşte niciodată, dar lucrează încontinuu. O distincţie frumos formulată, care „rimează” cu spusa lui Moisil cum că el face matematică douăzeci şi patru de ore pe zi. Zâmbea subţire Moisil în vremea asta, dar o spunea cu tot firescul şi, din breaslă fiind, aduc încredinţare că se poate, nu e niciun paradox sau exagerare aici. Când faci ceea ce-ţi place – mai corect: când îţi place ceea ce faci – atunci o faci ca şi când ai respira, fără niciun efort, fără osteneală, simplu şi firesc, natural şi eficient.
Dar nici pe palierul acesta nu vreau să rămân. Înapoi spre creaţie (de nivel personal), aş invoca spusele lui Brâncuşi despre bucuria trudei în căutarea formei perfecte. Pentru a pune iar în balanţă un practicant al „ştiinţelor exacte”, cuvinte similare a scris de mai multe ori acade-micianul Solomon Marcus, pe care bine-l ştiu şi despre care bine ştiu că întreaga zi scrie şi citeşte, modul său natural de a fi, nu se mai numeşte nici muncă, nici lucru… Doi corifei ai domeniilor lor, destul de diferite între ele domeniile, dar amândoi bucurându-se de ceea ce fac, bucurându-se în timp ce fac. Nu întâmplător şi Brâncuşi şi Marcus vorbesc mult despre joc, despre spiritul ludic, despre mirare-interogare, despre prospeţimea de spirit. Profesorul Marcus mai adaugă şi că el nu s-a plictisit niciodată…
Creaţie în condiţii de bucurie, o lecţie extraordinară, care poate fi extinsă şi reformulată la „lucru în condiţii de bucurie”. Aceasta nu exclude dăruirea, efortul, încercarea repetată, eşecul şi reluarea, alegerea şi renunţarea – dar favorizează lucrul bine făcut, şi, mai ales, primit, pentru că, ştiut este, ceea ce se face cu dragoste este receptat cu dragoste.
Contăm, aşadar, pe bucuria şi dragostea cititorului, asigurându-l că revista este „construită” cu mereu crescătoare dragoste şi bucurie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *