Au trecut 31 de ani de la Revoluţia din 1989. Totuşi, mult pentru o viaţă de om… În viața patriei însă, care se evaluează în secole, treizeci și unu de ani nu înseamnă un interval de timp prea mare. Dar ce s-a schimbat în acești ani postdecembriști? Ce–am vrut și ce vrem? Avem mașini din ce în ce mai multe.
Știința a înaintat pas cu pas prin întreaga țară. Înfățișarea unor vechi oraşe este și ea aproape de nerecunoscut. Dar satul românesc? Ce s-a întâmplat aici? Vechiul sat de pe vremea comunismului a ajuns o imagine de domeniul trecutului. Despre satele colectivizate mai poți afla numai din cărţi sau din relatările bunicilor. Totuși, e important să descriem un tablou care înfăţişează satul vechi. În anii puterii comuniste am învățat să facem multe și – ceea ce este de subliniat – am învățat să construim tractoare și mașini agricole care uşurau munca cooperatorilor din fostele cooperative agricole de producţie.
Agricultura socialistă se afla în faţa unor sarcini colosale. Vechea clasă politică comunistă nu a mai fost în stare să le ducă la bun sfârșit. Propagandiștii vremii și unii specialiști vorbeau de producţie. Dar vechea clasă nu a fost capabilă să facă în sectorul producţiei agricole saltul calitativ necesar, ba chiar s-au temut de el.
Raportările mincinoase erau o regulă înainte de 1989. Vor trebui să lucreze, cel puţin două generaţii pentru a pune România din punct de vedere economic și productiv pe noi principii. Noi, cu toţii, trebuie să ne implicăm în mod activ! România este o țară bogată în terenuri fertile. De ce trebuie să producem foarte multe cereale, legume, lapte sau carne? Pentru ca să le ajungă tuturor. Mai trebuie să producem bumbac, in, piei sau lână? Dar e de ajuns să privim în urmă, la drumul parcurs, ca să putem răspunde cu încredere: da, au fost desființate aproape toate uzinele şi fabricile de ţesături, ȋncălţăminte, conserve de carne etc. Oare cum putem merge înainte? Să mergem deci înainte, cu inima neliniștită; să luptăm pentru scopurile noastre: muncă, credinţă și dreptate socială. Pentru că sunt de neînvins! Mai avem nevoie şi de alte produse: mobilă, biciclete, ceasuri, instrumente muzicale, cărţi!
Căci “cartea este o plantă fermecată care îi împiedică pe oameni să devină simple animale, o hrană atât de gustoasă, încât trebuie să fugi din țara unde creşte, să te urci din nou pe vas și, cu mult efort, să vâslești spre patrie. Nu încape nicio îndoială în această privinţă.
Trebuie să te înarmezi cu înţelepciune chiar împotriva celor mai nevinovate pasiuni; dar nu există pasiuni nevinovate și, vorbind de lectură, trebuie să spui: Înţeleptul care o urmează, ştie să se înfrâneze, bea din cupa ei și nu se ameţeşte”, ca să menţionăm din cartea “Arta de A Citi” (scrisă de scriitorul francez Emile Faguet).
FLORENŢ MOCANU / UZPR
Un comentariu pentru “În treizeci și unu de ani – Prefăcături mari”
Despre convenientul de a fi străin
Când eram copil toata lumea mă întreba: „Ce vrei sa fii când vei fii mare?”. Le răspundeam că vreau sa fiu… străin!… Îmi amintesc faptul că în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, mecanicul de la CFR, a venit la noi în casă o familie de cehi. Probabil veniseră prin vreun program turistic frăţesc. Şi muncitoresc. Dar ei erau altfel de frăţeşti şi muncitoreşti comunişti. Aveau un autoturism Wartburg 311.
Sigur ca cei mai tineri dintre cititori nici măcar nu au auzit de acest Wartburgwagen construit de fabrica FAHRZEUGFABRIK în landul de Schauenburg, lângă castelul cu acelaşi nume construit de câtre Ludwig der Springer in 1067.
Bagajele cehului
La noi, în România aceea cu sufletul la gură, puteai vedea doar produsele poloneze ale Fabryka Samochodów Osobowych, numite Warsawa, sau ГАЗ-М20 Победа; Победа GAZ-M20 „Pobeda”. Noi, românii din acea Românie Populară şi mai ales republică, ne tot minunam de ce scoteau cehii de prin bagajele lor. La baie, cehul utiliza maşina lui electrică de bărbierit. Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câţiva ani la rând drept cutie de zahar sau de făină, iar mai apoi pe post de puşculiţă. Iar eu, în poleiala de ciocolată păstrată de la cehi – pe care am lins-o vreo lună faţă cu toţi copiii de pe maidanul din cartier -, tot mereu puneam o ciocolată autohtonă şi mă dădeam mare faţă de ei. Sentimentele mele materialist marxist-leniniste erau înfruntate de cealaltă bunăstare materială, a celor de dincolo de gardul nostru al cortinei de fier.
Păpuşile lui Serghei Maliutin
Zeci de ani mai târziu, îmi împlineam visul copilăriei, devenind şi eu „trădător de neam”, emigrant şi străin pe pământurile iberice ale lui El Cid Campeador şi Don Quijote. Un străin venit cu două valize ca de armată, cu o căciulă de blană cumpărată din târgul ruşilor şi vise… fără preţ. Dar ceea ce doresc să vă transmit nu este faptul că ţineam în mâini valize ce înlăuntrul lor aveau alte zeci şi sute de valize ca şi păpuşile Matrioschka, inventate în 1885 de către pictorul Serghei Maliutin. În fond, tot aici, în Occident, am aflat adevărul că aceste păpuşi erau de fapt copiate din misticismul japonez al Shichi Fukujin. Încet-încet adevărurile au început să mi se dezvăluie. Despre revoluţie, despre mineriade, despre diferenţele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, şi de concepţie despre românii care odată ajunşi afară devin în viziunea celor care rămân în ţară orice mai puţin decât români.
Cuceritorii livezilor sau despre inconvenientul de a fi „spaniol”
Când o decadă mai târziu românii cucereau palmă cu palmă livezile de portocali şi măslini ale spaniolilor (pentru ca, apoi, să fie persiflaţi de cei ce frunzăreau milioanele de euro-dolari ce-i trimiteam acasă ca fiind căpşunari), mi-am dat seama că vom deveni carne de tun. După ce am obţinut premiul Clubului Internaţional de Presă ca cel mai bun ziarist într-un domeniu al jurnalisticii, un colectiv de patroni de ziar românesc din Spania mi-a refuzat solicitarea de a lucra pentru ei, patronii români. Deh, eram… „spaniol”. Tot spaniol am fost considerat şi de către românii care au constituit în acelaşi regat o asociaţie a ziariştilor români din Spania, drept pentru care nu m-au putut declara membru.
Românisme
La fel am păţit si cu un program de radio în limba română realizat de românii imigranţi aici. Culmea e că aveam o experienţă de câţiva ani acumulată în studiourile publice naţionale, RNE, sub bagheta lui Valeriu Lazarov, ca realizator sau producător de emisiuni pentru spanioli. Staff-ul Realităţii TV hotărâse cu ceva timp în urmă să deschidă o filială în Madrid. C.V-ul meu era ireproşabil în viziunea mea. Studiasem şi aveam diplome de la Universitatea Complutense şi Carlos III ca expert în producţii cine-tv-radio sau realizator programe tv. Bineînţeles că nici aici românii mei nu m-au luat în considerare. Românii, chiar şi cei de afară, sunt cuceriţi de către români. Recent am observat că şi alţi români se plângeau ca şi mine de faptul că suntem blamaţi acolo, în cuibul nostru românesc. Valeriu Lazarov îmi destăinuia prin 1993 că dorise să deschidă un canal de televiziune în ţară. Petre Roman si feseneul său nu i-au permis-o. Românisme !
Laureată cu Nobel vândută la kil
„În România, lumea nu prea mă place. Poate că există unii cărora le plac cărţile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt foarte simpatic. Cel mai probabil se întâmplă asta pentru că eu continui să spun lucruri care deranjează despre România, dar care trebuie spuse”, declara proaspăt laureata cu Nobelul pentru Literatură, scriitoarea Herta Müller, după scurta conferinţă de presă care a avut la Berlin în ziua anunţării premiului. „A fost un noroc să plec de acolo”, mărturisea laureata cu Nobel, care, imediat după anunţul din Stockholm, a fost purtată de braţele celor din ţară care o vânduseră la kil cu două decade mai înainte. De ce oare acum românii din ţară se împăunau cu ea odată ajunsă celebră?