Centru şi periferie / Acad. Gheorghe Păun

Două concepte (culturale, ştiinţa fiind inclusă) pe care le folosesc aici plecând de la înţelesul lor geografic, care se opun unul altuia dintotdeauna, dar care nu au cum exista altfel decât în tandem-comparaţie-concurenţă. Fiecare, cu aroganţa şi pretenţiile, cu înţelepciunea şi iluziile sale, pentru a parafraza titlul unei cărţi celebre, fiecare „demonstrân- du-se” mai ales prin exemple – altfel nici nu se poate, chiar dacă, statistic vorbind, într-adevăr, „marile personalităţi se formează în oraşele mari”. Nu neapărat şi marile gesturi culturale (ştiinţa fiind inclusă), nu toate, nici măcar cu precădere. Pornind dinspre paranteza dinainte, în lumea largă, multe universităţi de mare tradiţie sunt aşezate în oraşe mici, care trăiesc mai mult în jurul campusului (să invocăm doar Princeton-ul şi Caltech-ul, în SUA), multe conferinţe de bine stabilită reputaţie sunt organizate în locuri izolate, turistice, dar nu suprapopulate. Observaţia este valabilă şi în cultura română, iar tendinţa de „descentralizare” se accentuează. Ajunge să privim pe hartă locurile în care sunt editate reviste culturale, şi nu sunt puţine acestea – fiecare judeţ are, cred, un titlu cu care, pe bună dreptate, se mândreşte. Privind cu câteva decenii în urmă, un exemplu semnificativ este cel al puternicei mişcări literare numită acum „optzecism”, care a erupt, putem zice, sincronizat, în Bucureşti (în mai multe cenacluri, precum Cenaclul de luni, Junimea, Universitas), Iaşi (Junimea), Cluj (Echinocţiu), Timişoara, Craiova, Piatra Neamţ şi câte vor mai fi fost. Anii din urmă sunt martorii unui fenomen similar, care va primi poate un nume după un deceniu-două: se scrie din răsputeri, se publică din răsputeri, chiar dacă, pentru că dă bine în democraţie, toată lumea se plânge (lipsă de bani, concurenţă neloială, monopol, copyright jecmănitor – a mai venit şi recesiunea, vinovat universal pentru tot ce nu se face sau nu ne iese cum trebuie).
Discuţie generală. Haideţi să privim rapid un „studiu de caz”. Nu, nu e vorba despre Curtea de Argeş, chiar dacă are câteva „puncte” pe care le poate aduce în discuţie, e vorba despre Câmpulung, un oraş aproape frate, similar de la istorie la mărime şi aşezare, dar cu o tradiţie culturală care mă uimeşte şi mă face senin-invidios (pe mine, argeşeanul get-beget). Nu ştiu câte comunităţi cu 30-40 de mii de locuitori pot produce o listă de „oameni de seamă” com-parabilă. Am în faţă o carte, Câmpulung şi judeţul Muşcel. Monografie ilustrată, de Gheorghe Chiţa (Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2007, ediţia a III-a), aş putea relua din finalul ei şiruri lungi de scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, istorici, dascăli, personalităţi din alte domenii (am reprodus categoriile din carte), născuţi la Câmpulung sau prin fostul judeţ, stabiliţi aici după o vreme, vizitatori frecvenţi. Scriitori: Ion Barbu, Tudor Muşatescu, Mihai Tican-Rumano, Mihai Moşandrei, Radu Gyr, George Topîrceanu; pictori şi sculptori: Theodor Aman, Constantin Baraschi, Dimitrie şi George Mirea, Ioan D. Negulici – nici nu mai e nevoie să continui.
Iar tradiţia este dusă mai departe de mulţii „activişti culturali” (autentici, să nu rămânem în capcana şablonului) trăitori acum în oraşul muscelelor – ştiu ce spun, dar nu risc o listă, aş omite prea multe nume. În schimb, invitându-vă la Câmpulung, ilustrăm numărul de faţă al revistei cu fotografii dintr-un frumos-nostalgic album, Chipuri de odinioară din Muscel, de Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun (apărut la aceeaşi Editură Ars Docendi, în 2010), fotografii primite prin bunăvoinţa celui de-al treilea autor al albumului, căruia oraşul îi datorează multe la nivel editorial şi general cultural.
Nu, nici vorbă, la Câmpulung nu a fost, nu este şi nici nu cred ca va fi vreodată altceva decât centru. Aşa cum se cuvine unei foste capitale voievodale.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.