default-logo

Nu mai vreau să plec din spital! Aici mă simt cel mai bine!

Am lipsit o perioadă. Am avut și eu ca oricare om, controale și vizite medicale. Mdeh, și o mașină se mai strică, darămite omul și mai ales cel neastâmpărat. În camera de spital, am mai avut o colegă de suferință. Ea avea 88 de ani. La vizita de seară, a primit vestea că a doua zi putea să plece acasă. A răspuns foarte speriată că ea nu mai vrea să plece din spital, pentru că aici se simte cel mai bine. Nu am crezut să aud vreodată așa ceva. A urmat o discuție sau mai curând o consiliere cu asistenta, iar mai apoi am continuat-o eu, rămânând singură cu dumneaei. Am aflat că doamna Anna locuia de 7 ani la azil. Deși avea condiții excepționale față de alte cămine de bătrâni, în sensul că locuia singură într-o mini garsonieră cu toate serviciile asigurate, totuși nu era fericită acolo. Spunea că sunt mereu certuri între locatarii găzduiți, că personalul nu este prea amabil, că se simte nefericită.  După toate aceste nemulțumiri înșiruite, am întrebat-o de ce a ajuns să locuiască în azil? Nu are copii?

–          Ba da, îmi răspunde ea. Am doi băieți căsătoriți, așezați la casa lor, au și ei copii, au și serviciu, dar mi-au spus că ei nu au timp și răbdare să se ocupe să-mi organizeze îngrijire la domiciliu. Așa că am fost de acord să merg la azil, iar casa mea au vândut-o și au împărțit-o între ei, iar eu azilul mi-l plătesc din pensia mea lunară. Nu i-am mai văzut pe niciunul cred că de doi ani. Acum a mai fost și pandemia asta și nu le-a fost permis să mă viziteze, dar mă sună la telefon.

În activitatea noastră de bază, ne întâlnim destul de des cu astfel de situații. Chiar primul caz preluat de noi, în urmă cu opt ani, a fost asemănător cu cel prezentat mai sus, cu deosebirea că erau 5 copii unul mai bine realizat ca altul. Ce m-a revoltat acolo, era faptul că mama lor nu lucrase niciodată, ci a fost casnică, așadar s-a dedicat total creșterii copiilor și treburilor casnice, iar la bătrânețe, rămasă singură cu o pensie de văduvă de numai 500€/lunar, a fost nevoită să renunțe la 2 camere din casă pentru a le închiria ca să-și acopere cheltuielile minime lunare. Când a ajuns grav bolnavă și avea nevoie de îngrijire permanentă, copiii au început să se certe între ei, fiecare spunând că nu are timp, iar mai apoi că nici nu sunt dispuși să contribuie fiecare cu o sumă pentru a organiza îngrijire la domiciliu. Astfel a ajuns doamna Friderike să-și vândă casa, să o împartă egal la toți cei 5 copii, iar apoi să meargă la azil.

Poate că veți spune: – Și ce-i așa rău la azil?!

Depinde de situație, dar oricât de elegant și perfect ar fi acel azil, cel ce merge acolo știe că acolo e stația finală. Acolo sunt absolut toți bătrâni, bolnavi și deprimați. Este o atmosferă de spital, cu feluri de mâncare stabilite de alții pentru tine, cu activități stabilite de alții pentru tine, iar tu ca și locatar, trebuie doar să accepți, pentru că cei care ți-au fost dragi, te-au livrat deja. Un alt aspect neplăcut mai este faptul când se afișează la panou, destul de des, că a mai murit un locatar, iar dacă nu există un asemenea panou, pur și simplu observi că locul lui la masă este liber și afli de la alți locatari.

Dacă v-am impresionat cu cele de mai sus, trebuie să știți că se poate și mai rău de atât, în sensul că, am întâlnit personal un caz în care unicul fiu a scos la vânzare casa cu părinții în ea. La început nu eram siguri că am înțeles bine, dar ni s-a explicat că el a primit dreptul de proprietate de la părinți, cât ei sunt în viață, iar acesta a dispus să vândă casa cu tot cu părinți.

Eu cred că așa cum părinții sunt obligați să-și întrețină copiii până la terminarea studiilor dar nu peste vârsta de 26 de ani, tot așa ar trebui obligați și copiii să aibă grijă de părinții, bunicii și chiar străbunicii aflați în dificultate. Dezumanizarea sub influența banilor, egoismul și lupta pentru dobândirea averilor create prin munca părinților și bunicilor a exista dintotdeauna, dar omul înțelept și bine informat ar trebui să învețe din greșelile altora.

Există o lege nescrisă a conștiinței și recunoștinței între generații!

Daniela Gumann / UZPR, Salzburg

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.