Gabriel Chifu, Unde se odihnesc vulturii (Editura Cartea Românească, 2020)
Romanul Unde se odihnesc vulturii a fost reeditat, după 33 de ani, în ”ediție definitivă”, prin revizuiri și adăugiri. Nu am putut identifica în ce au constat ajustările și nici dacă citatele din Dostoievski (22 de cuvinte din Crimă și pedeapsă, într-o frază – scoasă din context – a cărei relevanță n-are semnificație) și din poetul R. M. Rilke (”Oglinzi: Nimeni încă n-a putut spune ce sunteți voi în sinea voastră”) sunt adăugite pentru a da textualizării un anumit sens comprehensiv. Textul actualizat este însoțit de o prefață, semnată de Răzvan Voncu, plus alte două referințe critice, una semnată de Ovid S. Crohmălniceanu și cealaltă a lui Mircea Iorgulescu, ambele publicate în revista craioveană Ramuri (1987), încă din anul primei apariții a romanului. Încapsularea textului romanului (între o prefață din anul 2020 și două recenzii din anul 1987) despre ”odihna vulturilor” ține de structura ediției de autor. Criticul și istoricul literar, Ov. S. Crohmălniceanu, scrie despre ”dostoievkianizarea romanului de provincie”, M. Iorgulescu despre ”romanul cu multe trape, trepte și straturi, o veritabilă cutie epică plină de surprize”, pentru ca, după peste trei decenii, R. Voncu, să atragă atenția asupra ”uluitoarei” radiografii umane ”a ultimilor ani de comunism”, precum și asupra remarcabilei ”capacități de a transgresa limitele peste puterile imaginației”. Între cele două jalonări temporale (1987 – 2020), Gabriel CHIFU s-a afirmat, ca poet, cu 15 volume lirice și, ca prozator, cu 11 proze.
(Am fost încântat de titlul atrăgător,”Unde se odihnesc vulturii”, fiind eu însumi fascinat de păsările cerului, vizitând periodic cetatea Șiria, cu speranța că voi vedea vulturi, căci Ioan Slavici pomenește că pe ruinele cetății trăiau, în urmă cu vreun secol, aici cuibăreau splendidele stăpâne ale văzduhului păsăresc Eu sper totuși că se va găsi vreo publicație îngăduitoare, atrasă de iluzia zborului acestei orgolioase și puternice zburătoare).
Prefața unui text se citește la începutul intrării în configurarea acestuia și după ”sfârșit”, în cazul nostru, la pagina 302. Răzvan Voncu pune prefeței sale un titlu inductiv: În căutarea identității sau Romanul ca un caleidoscop al timpului. În vreo 8 pagini, lămurește o întrebare pe care un cititor și-ar pune-o: ”Ce ne mai spune, azi, acest roman scris în 1987?” Eventualul răspuns ar genera încă o întrebare: ”Cum citim, după mai bine de trei decenii, această proză, peste care …? Prefațatorul vine în sprijinul cititorului precizând: ”este vizibilă în roman amprenta codului narativ postmodern”, ”metabolizând, la lectură, transformarea romanului în metaroman”, ”desfacerea narațiunii într-un caleidoscop de personaje și de povestiri în povestire”.
Principala judecată asupra valorii unui text derivă din plăcerea cititorului de a se recupera afectiv prin experiența lecturală, alimentându-i satisfacțiile emoționale și intelectuale. Cheia care deschide ”intrarea textul romanului” este, desigur, titlul Unde se odihnesc vulturii, sugerat de un prieten peregrin al autorului, plecat în căutarea ”locului unde se odihnesc vulturii”, ”cu aripi imense, cu pliscul puternic, impunători și neînvinși, un fel de regi ai văzduhului, stăpânind însingurați tăriile” (p. 286). Obsedat de căutarea vulturească, destinatarul epistolei, Cristian Mireanu, descuie ușița (”E o metaforă care simbolizează…”), apoi lasă opțiunea semnificației în seama autorului, ispitit chiar mai multe variante de titlu, între care Cronica orașului F, Aproape un an din viața lui Cristian Mireanu sau Poarta fără cheie. Vom reveni, la preferința lui G. Chifu pentru construirea personajelor folosind caracteristicile vulturilor.
Romanul începe cu anticiparea întâlnirii tânărului Cristian Mireanu, muzeograf într-un târg provincial, cu nubila Miriam, în jurul orei opt seara, pregătindu-și cu dichis garsoniera pentru un asemenea episod erotic. Scoate din raft ”dicționarul de neologisme”, hotărât s-o șocheze pe domnișoară cu trei cuvinte: polidipsie, lorică și tripudiu. Ciclicitatea romanul se rotunjește cu așteptarea întâlnirii, în aceeași garsonieră, la aceeași oră, cu altă nubilă, Camelia (sau Anca), anticipată de gestul luării din raftul bibliotecii, poate același ”dicționarul de neologisme”, căutând alte (sau aceleași) cuvinte de impresionare. Între cele două escapade erotice (primele cuvinte ale romanului sunt ”Teoria hedonistă ar fi cea mai potrivită …”), Cristian Mireanu își etalează masculinitatea, fiind perceput ca un fel de dandy provincial, râvnit de adolescente ignorate ori de femei nepotrivit măritate. Viața în orășelul F nu e chiar ”loc unde nu se întâmplă nimic”, ci un spațiu în care o generație de aspiranți la identitate râvnește să devină vulturime, în ciuda mediului cultural trosnind de improvizație și cultură minoră (în sens blagian): un gazetar afemeiat, un inginer ”fante de provincie a provinciei”, un delator abil, o poetă studențind pe lângă un eseist impostor, un medic gelos și pătimaș. Fiecare dorește să-și schimbe viața mohorâtă din acest burg dunărean și să ajungă vultur, odihnindu-se sub autoritatea unui prestigiu acreditat. Niciun personaj nu-și depășește condiția la care aspiră, iar relațiile erotice – amantlâcuri – confirmă că nu poți deveni vultur decât dacă ai vocația acestuia de a sfida aerul vânturat al înălțimilor și de a dispune de capacitate competitivă însemnată de orgolii și virtute.
Atmosfera provincială și-a pus amprenta asupra identității personajelor, iar evadarea într-o altă realitate ajunge o apăsătoare povară a neîmplinirii. Muzeograful din orașul F, Cristian Mireanu, rămâne provincial, un fante eșuat în toate intențiile sale de a-și depăși ”programul de existență”, degustându-și plăcerile erotice, pigmentate cu epatări intelectuale din Blaga, Freud, poate Pitagora ori Platon. În agenda sa, notează o dorință ajunsă eșec: ”Am hotărât să mă consacru pentru totdeauna unui fel de viață total diferit față de cel de până acum, profund și autentic”. Se aseamănă cu vreun personaj dostoievskian doar prin aspirația de a-și schimba destinul, fără a avea voința de a renunța la confortul donjuanesc și traiul tihnit într-un loc liniștit. Între două escapade senzualiste, multiplicate periodic cu alte femeiuști, dorința lui Mireanu de a scrie un roman (din care autorul prezintă câteva fragmente) rămâne un simplu antrenament intelectual.
Episodul aventurier cu Agata Herescu e o frumusețe, dând măsura calităților scriitoricești ale lui Gabriel Chifu. O fermecătoare poveste de ”iubire interzisă”, cu o femeie ”care l-a inspirat”, i-a captat apetitul narativ: ”Cristian Mireanu așteaptă să cunoască acea femeie care să merite dragostea sa, e pregătit să iubească, e gata să se dăruiască cu adevărat, total, necondiționat… e pregătit, în fiecare zi speră să trăiască această experiență, această aventură, această călătorie din sine însuși spre altceva. În clipa când s-a aflat față în față cu Agata Herescu, deodată l-a străfulgerat gândul că ea ar putea fi femeia la care visa…” (”călătorie din sine însuși spre altceva”!!!). După niște intense (episodice) trăiri erotice, impulsul ”dragostei mistuitoare” (”Făceau dragoste hămesiți”) se consumă deplin în spațiului magic de pe ostrovul dintre valurile Dunării. Mai apoi, o mie de kilometri cu trenul parcurge masculul îndrăgostit spre a reîntâlni ”predicatul propoziției lor principale”, ca să constate că Agata, profesoara, avea o familie onorabilă, un soț iubitor și copii cuminți.
(… am ajuns, din nou, în impas, fiind nevoit să reiau lectura, obsedat de o întrebare: ce mă atrage să cunosc experiențele culturale și erotice ale unor persoane, înzestrate cu intelectualitate, habitând într-un mediu provincial, cu avantajele și limitele acestuia? Nu cumva, mă întreb ca cititor, aceste personaje sunt fațete ale aceluiași, adică ale autorului, năzuind să reprezinte aspirațiile, dorințele ascunse, refulările ori orgoliile tânărului Gabriel Chifu? Care sunt reprezentările scriptice ale stilului poetului evadat într-o emoție prozodică?).
M-am despărțit cu greu de descrierea aventurilor cu femei pătimașe și fascinate de mister și de cotlonirile în senzualitate, relatate cu încântare, ca și cum autorul ar chiar el un actor care le ”stăpânește trupul și întreaga făptură”. Asemenea unei ulcele sparte, pe care muzeograful o reconstituie cu migală, autorul își retușează fiecare latură a personalității sale în mai multe personaje: mincinosul fante provincial Ionică Petre, poeta ratată Silvia, delatorul Nedelciu, cronicarul-poet al orașului Sebastian Oriac, preabunul generos Liviu Gorgota, Tina, ușuratica și neastâmpărata impudică, vreo trei profesori (matematician, filolog și artist), impostori intelectuali, eseiști naivi, gazetari de știri locale și alții, fiecare cu viciile, înțelepciunea și calitățile descrise (și evidențiate din fapte și vorbe) cu onestitate de autor (și personaj). În acest caz, constatăm o construcție narativă în care naratorul și naratarul (autor devenit cititor și personaj intrat în povestire) se conjugă împreună, devenind personaje și deopotrivă cititori, într-un dialog semantic subtil, atrăgând în mrejele lecturii inși pasionați de aventuri erotice, de analize filosofice, de comentarii cotidiene ori de cititoare lenevite.
Romanul Unde se odihnesc vulturii restituie o experiență valoroasă de viață, prin care Cristian Mireanu, ca oricare om, se caută pe sine, oglindindu-se comparativ și competitiv în ceilalți. Și care ar fi calitatea metafizică a universului romanului? R. Voncu afirmă că romanul ”este o pură închipuire”, deși faptele sunt vii, posibil foarte reale, descinzând dintr-o trăire autentică și concretă de viață deplină, specifică vârstei, în care fiecare om se caută pe sine prin alții.
Există o nevoie umană de a ne defini personalitatea. Există deopotrivă o nevoie umană de a râvni la un trai într-un spațiu elevat, civilizat, cultural și mistuit de emoții mereu împrospătate. Mai există o nevoie umană de a deveni ”vulturi”, simbolistică a puterii, orgoliului și a năzuinței de dominare. Autorul reconstituie o atmosferă călăuzit de restructurarea unei anumite condiții umane, iar scrisul său dispune de eleganță în descrieri, caracterizări, dialoguri, folosind un limbaj cu o ponderată intensitate artistică, croșetate într-o structură narativă modernă pentru vremea optzeciștilor, epoca de debut romanesc a autorului. Nici n-am înțeles formulele – etichete, ca ”roman-poliedru” și ”roman palimpsestic”; dincolo de voința criticilor literari de a aduce vreo noutate de încadrare într-o serie (poliedru e figură geometrică, iar palimpsest e manuscris șters).
Romanul place încă de la prima lectură, îndemnând la reluare, iar trăirea prin lectură devine principalul criteriu de evaluare a calității scrisului. Elaborat prin veghere atentă a logicii alcătuirii unei structuri narative moderne, romanul Unde se odihnesc vulturii propune un text fără cusururi, în conceperea căruia autorul trage cu ochiul spre complicitatea cititorului (de calitate), aruncând spre acesta ancore de simpatie. De aceea, ingredientele dau gust aromat textului, pentru ca lectura să ofere ample satisfacții unui cititor exigent, îndreptându-i interesul spre celelalte romane ale lui Gabriel Chifu, cum ar fi Punct și de la capăt (2014), Ploaia de trei zile (2017), În drum spre Ikaria (2019), dar și ultimul său volum de poezie O viață. Pagini dintr-o istorie efemeră (2020). Ceea ce însumi voi face, cu credința că Gabriel Chifu își poate vedea numele în vârful listei romancierilor contemporani ai literaturii române.
ANTON ILICA