Aud tot mai des opinia exprimată cu tot mai multă convingere de tot mai mulți experți în deșteptăciune, adică în ceea ce trebuie să știi, să spui și să faci pentru a fi luat de deștept, că Balada Miorița este o… și evită să-i zică operă literară, este o … care ne face de rușine. Ne arată cât de tâmpiți suntem noi ca popor, pentru că „ciobanul moldovan”, în loc să lupte împotriva uneltirilor tovarăşilor săi, care voiau să îl omoare că „era mai ortoman şi avea oi mai multe mândre şi cornute”, pur şi simplu se pregătea resemnat să moară. În loc să îşi elimine adversarii pe rând, unul câte unul, sau pe toţi deodată, precum un cawboy american, de pildă, el se ducea către moarte ca la nuntă. Că de aceea sunt unele popoare unde sunt şi noi unde suntem, concluzionau ei, şi că de aceea nici n-o să fim vreodată acolo unde alţii se află demult.
Unul dintre acești experți, Ludovic Orban, declara cu seninătate și convingere că el ar scoate din programa școlară ”Miorița”, pentru că elevii se pot molipsi de atitudinea fatalistă a ciobănașului. Sigur, faptul că de la mulți dintre politicienii noștri nu ai a te aștepta la multe subtilități estetice și filozofice e lucru dovedit, dar surpriza vine atunci când păreri similare sunt exprimate și de oameni de cultură, precum Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu sau Emil Hurezeanu.
Cu astfel de politicieni în fruntea statului și cu astfel de profesori nu este de mirare apariția unei societăți a elevilor numită ”Asociația anti – Miorița”, care cere cu hotărâre eliminarea baladei înfierate din manualele școlare în vederea ”înlocuirii unor valori perpetuate greșit de-a lungul timpului în societate, precum resemnarea, spiritul de sacrificiu și lașitatea sau fatalismul, valori care au generat un real prejudiciu de mentalitate, evoluție și moralitate cetățenilor români”.
Cred că, într-un fel, aceste voci au dreptate atunci când spun că Balada Miorița ”ne face de rușine”. Ne face de rușine că nu vrem sau nu putem să ne aplecăm puțin asupra semnificației profunde a baladei care explică însăși esența și originea etosului românesc. Nu face de rușine că citim Miorița cu sufletul străin și închis, rupt de istoria noastră ancestrală, iar profesorii care o predau la clasă în loc să se aplece asupra sensurilor ei, a ideilor și sentimentelor exprimate se mulțumesc să împartă textul în capitole, să atragă atenția asupra epitetelor și comparațiilor de suprafață și…cam atât, de unde urmarea firească a părerii cu care elevii ies de la clasă: ”Bă, ai văzut ce prost e ăla! Știa că vin gorobeții peste el să-l taie și el stătea ca tâmpitul.”
În mod intenționat, din nepăsare și superficialitate sau chiar din prostie experții noștri nu vor să observe că Balada Mioriţa se trage din istoria îndepărtată, din credinţele şi practicile vechilor daci, când strămoşii noştri îi sacrificau pe cei mai buni dintre ei, pe cei „mai viteji şi drepţi”, pe cei „mai ortomani” pentru salvarea întregii obşti de nenorocirile şi urgiile care îi puteau lovi. Că cel ales era Alesul, singurul demn de a merge să-i ducă mesajul obştii lui Zalmoxe şi, mai ales, singurul cu şanse de a fi primit şi ascultat de Zal-mox (Zeul Moş). Că plecarea solului era un eveniment major în viaţa acestuia, dar şi a întregii colectivităţi în mijlocul căreia trăia, așa cum era și o nuntă. Că prin nuntă insul îşi schimba condiţia transformându-se dintr-un element individual în parte componentă a cuplului ce avea să joace rolul aşteptat şi binecuvântat de întărire şi de perpetuare a comunităţii. Că prin plecarea sa la Zalmoxe, solul se căsătorea nu cu cea aleasă de el, ci se căsătorea cu obştea care îl alesese pe el. Că devenea partea centrală a colectivităţii, că în el se focalizau speranţele tuturor, devenea întruchiparea acesteia şi nu numai a ei dar şi a mediului de existenţă al acesteia, căci ce ar mai fi fost obştea fără „nuntaşii – brazi şi păltinaşi”, fără „nunii – soarele şi luna”, adică fără cele care le asigurau condiţiile de existenţă.
Ritul sacrificiului a fost o practică răspândită la popoarele străvechi cu o viaţă spirituală bogată, în care socialul precumpănea individualul. Era un mod de luptă, plecat de la convingerea filozofică precum că totul în natură se află într-un echilibru metafizic, că necazurile vin întotdeauna pentru a contrabalansa momentele de fericire. Și pentru a nu surveni pe neaşteptate, necazurile erau provocate conştient şi planificat, prin sacrificii, în încercarea de a le ţine sub control, dacă de evitat nu se puteau evita. Sacrificatul era cel mai bun dintre cei buni pentru ca, odată ajuns la divinitate, să fie acceptat de către aceasta ca sacrificiu valabil şi, astfel, ea, divinitatea, să renunţe în a mai abate asupra obştii alte nenorociri surprinzătoare în schimbul momentelor de fericire şi împlinire de care a lăsat-o să aibă parte. De aici importanţa socială de maximă importanță a sacrificiilor şi eroismul suprem al celor aleşi pentru sacrificiu.
Acceptarea sacrificiului în interesul comunităţii, atitudine dictată de educaţie, convingeri și credinţă era, desigur, în contradicţie cu instinctul natural de conservare. De aici, sentimentul de tristeţe care planează asupra întregii atmosfere din Balada Mioriţa, tristeţe care nu împiedică, însă, ducerea la îndeplinire a misiunii sfinte. (A se vedea şi tristeţea izbăvitoare, de peste veacuri, din jurul răstignirii lui Hristos.)
Balada Mioriţa se axează tocmai pe acest sentiment deosebit, de acceptare a sacrificiului, dând mai puţină importanţă cauzei care-l impune. Aceasta este tratată în subsidiar, fiind atribuită simplist invidiei celorlalţi ciobănaşi, lăsând întregul spaţiu emoţional temei principale.
Amintirea practicii şi filozofiei sacrificiului transformată în sentiment conştientizat care apare la ciobanul modovan, la eroul baladei emblematice a folclorului românesc şi nu în balada altui popor european, este o dovadă în plus a vechimii poporului nostru, a întinderilor sale spre cele mai vechi timpuri de pe aceste meleaguri unde astăzi cu greu ne regăsim locul. Că suntem dintre cei mai vechi de pe pământurile europene şi nu chiar cei mai vechi, o spunem din acelaşi sentiment mioritic de resemnare generoasă, făcută din solidaritate cu cei care ne-au sacrificat de atâtea ori şi nicidecum din laşitatea insidios presupusă cu care este încărcat de unii sau de alţii ciobanul moldovan.
Sacrificiul este un lucru greu de înţeles în zilele noastre şi este şi mai greu de acceptat. Sacrificiul de orice gen şi cu atât mai mult sacrificiul suprem nu înseamnă nicidecum renunţare sau resemnare, ci din contră, este un act de mare curaj, de eroism. Este lupta îndârjită purtată cu orice preţ şi mijloc pentru scopurile colective, luptă dusă dincolo de instinctul individual de conservare. În folclorul românesc, Balada Mioriţa nu este singura operă care tratează această temă, tema sacrificiului. Ea se regăseşte şi în Balada Meşterului Manole, o altă capodoperă a creaţiei literare şi filozofice a poporului român, ambele balade având aceeaşi sursă comună: modul de viaţă al strămoşilor noştri.
Desigur, în timp, sentimentul mioritic a evoluat la români faţă de cel foncier, al vechilor daci. Azi nu se mai aduc jertfe lui Zalmoxe. Însuşi marele prozator Mihail Sadoveanu a simţit nevoia să se revolte împotriva lui, scriind pe nerăsuflate romanul „Baltagul”. Dar de aici şi până a ne transforma în pistolari ai vestului sălbatic este cale lungă, pe care nu o vom parcurge niciodată în sensul visat de adepții moderni ai acestora. Bine ar fi ca acel Vest individualist să se transforme, să evolueze spre sentimentele de solidaritate umană atât de sublim şi înălţător probate de vechii daci şi zgomotos proclamate de globalizarea pornită chiar din respectivul punct cardinal.
De ce ţin unii să analizeze balada românească „Mioriţa” după principii străine tradiţiilor, datinilor şi sufletului românesc? Să o îndese în tiparul unor culturi şi tipologii diferite, apărute ulterior pe scena istoriei? Din acelaşi motiv pentru care alţii (sau aceiaşi) vor să ne convingă astăzi că Dragobetele este bătrân, desuet şi anacronic. Că, dacă vrem să ne integrăm în lumea civilizată, să privim spre democraţie şi viitor, trebuie să-i zicem Valentine’s day.
E de înțeles că fără istorie este greu să percepi sentimentele Mioriței și că fără puțină filozofie este și mai greu să înțelegi ideea Mioriței, dar cine mai pierde astăzi vremea cu istoria și cu filozofia? Cine mai stă să audă plângerea Mioriței? Cine? Ne amintim de ea o singură dată pe an, de Paști, când cu frenezie și cu bucurie îi mai tăiem un miel.
Ovidiu M. Curea / UZPR