Motto :
“ De ce-aṣ fi trist, că toamna tȃrzie mi-e frumoasă?”
Tudor Arghezi
Minunata Ioana Cîrneanu pare că-i bȃntuită de-o toamnă care o sperie cȃnd pȃnă ṣi culorile mor într-un neînţeles (care pȃnă la urmă îi omenesc) pricinuit de-o singurătate iminentă, dar optimismul nativ îi dă pȃnă la urmă siguranţa (credinţa) că timpul nu-i poate îngheţa visul.
“Visul din vară rămȃne amanet”, fiindcă vara-i pierdută (“La vara din noi azi pierdută”) iar toamna o împovărează pȃnă la icnet (“am salbă de nori ṣi cerul mi-e icnet”). Salvarea ṣi reechilibrarea îi vine de la mustul salvator, atunci cȃnd descoperă că a mai rămas o fărȃmă de sentiment trăit ṣi nedus pȃnă la capăt cȃnd jeleṣte (“doar o poveste cu a fost”) că începutul iubirii a fost scris de ursitoare rele (“geneza iubirii scrisă de ursitoare rele”) pentru o iubire pasională (cu “suflet(ul) flămȃnd”), iar un eventual sacrificiu îl vede ca necesitate (de a ucide vina), în locul disimulării (“în măṣti oarbe / ne rȃnjim vina / ṣi cu gloanţe silenţioase / ţintim între noi, / poate, ne-om omorî / vina…”) rugii către un cer plimbat pe aripi de înger.
Posedată de o dragoste absolută, pare să se abandoneze pȃnă la părăsirea de sine cȃnd pare că nu-ṣi mai aparţine nici măcar în lăuntrul gȃndurilor sale fiindcă “Gȃndurile mele sunt gănduri ţesute din suflet, de TU”.
La Ioana Cîrneanu zbuciumul iubirii nu-i decȃt o dihotomie în care manifestarea dragostei trece de la angelesc la diavolesc mai ales cȃnd pulsiunile diavoleṣti ale pasiunii fac ca pȃnă ṣi tăcerea să pară ţipăt (“acolo pe drumul ăla de suflet trudit / unde demonii zvărcolesc doruri grele / ṣi viaţa pare o parabola a nebuniei iubirii / cu vedenii plăsmuite / ṣi buze pecetluite cu amarul minciunii / o să fie bine! / cȃnd liniṣtea nu va mai avea tăceri……”).
Pentru Ioana Cîrneanu “a plȃns (în tine) visul neîmplinit” ṣi numai Judecata de Apoi pare să-i dea liniṣtea necesară, că va fi mȃntuită, fiindcă dragostea îi va fi cel mai bun avocat (“Te-oi odihni tu, suflete, sărmanul, cȃnd Domnul va afla cȃt ai iubit”).
Are momente în care sufletu-i (“ca o frunză / între undeva ṣi nicăieri / plȃnge”) valsează (valsȃnd) ca o frunză-n cădere nu izbuteṣte să-ṣi găsească potolirea în dimineţile cȃnd îṣi “urlă cu zorii ce-au uitat să scrie culorile” zbaterile între cȃntecele de strană ṣi tentaţia potecilor de noapte (“Prinsă între undeva ṣi nicăieri / între cȃntec de strană ṣi urletul potecilor de noapte”).
Ḯn ULTIMA VAMĂ (colosală poezie, uluitoare) trecerea implacabilă a timpului o îndeamnă la un fel de testament din care iese pȃnă la urmă una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste pe care le-am citit (care-i purificată de tot stupidul lamentoului la modă) din care citez: “Și să mă-mbrăţiṣezi duios cu gȃndul
Și să mă vezi în tot ce-am fost, culoare
Să-ţi aminteṣti, mi-ai fost poem ṣi dorul
Și ţi-am lăsat din mine, ce nu moare”.
Descȃntă tȃnguit ca Bacovia (Descȃnt de ploaie) cu melancolia optimistă a Gabrielei Mistral, “Să plouă o ploaie / Și după ṣiroaie / Să iasă o rază / LUMINĂ, VEGHEAZĂ” ṣi tot pe ideea că niciun sentiment nu este total consumat ne mărturiseṣte (în POATE TE UIT) că dragostea este patimă ṣi poate pȃnă la urmă ṣi blestem, de aceea voi consemna toată strofa:
“Și dacă scriu, pesemne că mă mint
Și n-am uitat de tine niciodată
Ḯnsă mă rog ca pȃnă-n toamnă să te uit,
Iar tu, să vezi că te-am iubit
Mai mult, de cȃt un om poate iubi vreodată
Și fie, ca de mine să nu te vindeci niciodată.”
Ioana Cîrneanu este pȃnă la urmă o suferindă în arena în care lupta n-are final, părȃnd mai degrabă menită să alimenteze o simţire poetică aproape paroxistică, plină de îndoieli dar ṣi de speranţe într-un viitor sortit să nu devină niciodată prezent controlabil cȃnd “în suflet se crapă de ziuă”.
Regretă că n-a învăţat drumul de întoarcere spre locul în care ar dori să fie (“ṣi nu am învăţat să mă întorc / de unde nu-s întoarceri”) ṣi-ṣi propune să aṣtepte “unde nu mai există tȃrziul din niciodată”.
Are un punct de vedere interesant privitor la învăţatul din greṣeli ṣi iertare pentru a dobȃndi dreptul la iertare.
(“Deschisă e fereastra de lumină / Și-am înţeles că am greṣit pentru-a-nvăţa / Astăzi un gȃnd senin în mine se anima / Și plec iertȃnd pentru-a putea uita!”).
Știe că inima peticită are nevoie de îndemn spre a-ṣi găsi adevărata vocaţie “aceea de a iubi” ṣi de a păṣi cu “toiagul luminii / spre mai departe” ṣi-i spune în ṣoaptă iubitului “IUBEȘTE”.
Se pare că ideea de unitate între “eu ṣi tu” o afectează grav (“Lipsesc atȃtea litere din mine / Și sunt iar incompletă fără tu”) de mărturiseṣte : “Azi sunt doar ierni în primăveri promise / Ḯn piept iar se aude tu, fără de eu….”
Are disponibilităţi de aṣteptare aproape nefireṣti (“fiecare fereastră, uṣă ṣi casă / ar fi braţe întinse în aṣteptare de tine”) ṣi-mi place să cred că pentru persoana aleasă (de ea) este iubita absolută (“de-aṣ fi un timp / toate secundele din toate ceasurile / le-aṣ strȃnge să am timp / să te iubesc…”) dacă pȃnă ṣi în nimic caută o reminiscenţă de dragoste neexprimată ṣi neconsumată (martoră fiindu-i inima) “acolo între două bătăi / ceva strigă / ṣi în nimic trebuie să fie ceva…”, iar pentru păstrarea iubitului, este capabilă să scrie NU PLECA pȃnă ṣi pe frunzele toamnei (“Iar toamna cȃnd se-apleacă tăcut pe tȃmpla mea / Voi scrie înc-o dată pe frunze, nu pleca…”).
“Iubirea-i îndelung răbdătoare” (te trimite cu gȃndul la 1Corinteni cap.13) ṣi are dreptate cȃnd spune: “Iubirea-i iubire / cȃnd din durere se naṣte iertare / cu o iubire ṣi mai mare, / atunci da, este iubire / ṣi iubirea e vindecare….”.
Comite o poezie fără egal bazȃndu-se pe o interogaţie deja consacrată “Mai ṣtii” ṣi vom consemna întreaga poezie:
“Mai ṣtii cȃnd mă îmbrăţiṣai / ṣi îmi puneai pe umeri zi de mai / ṣi cȃte vise, fluturi ṣi ciulini îmi aduceai / ṣi eu rȃdeam ṣi-n dar cuvinte îţi pictam? // Mai ṣtii cum acul de la secundar / lovit de amnezie, se sfărȃma în ziua de gerar / ṣi noi ne rătăceam? / ce veṣnicie….”.
Și apoi face o promisiune năucitoare:
“voi stropi cu apă vie amintirile / ṣi sterpul pămȃntului va înverzi păpădii / ṣi îţi voi fi mai aproape / decȃt îţi eṣti tu ţie….”
amintind mai apoi:
“Ce clocot ṣi ce-nalt albastrul mi-era rege / Smaraldele de dor în piept mă-ntinereau / Desprins din timp ṣi zori, un timp fără de lege / Ḯn toamnă mă trezea căzȃnd, din tu copac, eu frunza ta.”
Oricum, cred că poeta Ioana Cîrneanu n-are nicio treabă cu toamna vieţii, ci numai cu sensul ei metaforic, fiindcă-i certitudine că la femeie tinereţea este o stare de spirit, iar toamna (cu aurul ei, pe care nicio bancă din lume nu-l poate avea) nu este decȃt temei pentru meditaţie ṣi poate vag semnal pentru pierderea exuberanţei.
Ḯn rest nu-mi rămȃne decȃt să precizez, că Ioana Cîrneanu este un mare ṣi valoros poet, o femeie frumoasă (dar care are cu asupra de măsură ṣi frumuseţea inteligenţei), sensibilă ṣi pe care n-o poţi încadra într-un anotimp precizabil.
Ḯn poezie Ioana Cîrneanu are obsesia toamnei (aṣa cum fermierul harnic este speriat de ideea că nu-ṣi poate strȃnge recolta) doar pentru a rămȃne vigilentă spre a-ṣi conserva primăvara lăuntrică.
Poeta n-are nicio treabă serioasă cu toamna, fiindcă ea însăṣi este exuberanţă pură (camuflată uneori într-o seriozitate care n-o prinde deloc) în primăvara pe care în subsidiar ṣi-o doreṣte perpetuă.
După cȃtă dragoste de care-i capabilă ṣi marcată profund, putem să anticipăm că legătura ei cu toamna nu-i decȃt o nostalgie că n-a apucat să ofere toată dragostea de care este capabilă.
Ḯn rest Ioana ne pune-n dificultate cu o poezie minunată ṣi ne face să intuim (aṣa cum mai sus am încercat să lămurim) o femeie colosală pe care noi plăcătorii de poezie regretăm că n-o avem mereu în preajmă.
ICĂ SĂLIȘTEANU
P.S. Eu personal cred că nu există ureche de bărbat sensibil care să nu-ṣi dorească să i se ṣoptească în momentele de dragoste grijulie “Am să-mpletesc ṣi flori pe oale-mpodobite , / Cănuţe cu cireṣe roṣii ṣi colaci / Le-oi împărţi să te feresc de iele ṣi de draci”.
(Dacă-l tăiem pe “i” ar rămȃnea ELE ṣi ar fi foarte bine ṣi aṣa.)