În același imobil, în același cartier, oraș sau continent locuim în capsule de singurătate. Ne doare propria izolare, ne miră singurătatea celorlalți, deși ei sunt la fel ca noi. E nevoie de un altul în spatele oglinzii să ne țină de urât, să ne dezbrace de ceea ce nu suntem? Să fie toate aceste întoarceri pe dos ale firescului din noi un efect al fricii, al dictaturii, al orgoliului nemărginit?
Piesa OMUL CU OGLINDA de Matei Vișniec pusă în scenă de la TEATRUL MIC nu este scrisă post pandemie. Conceptual, piesa numită de autor „teatrul descompus” adună ca într-un puzzle episoade distincte într-o mini comedie umană absurdă și tragică. „Spectacolul spune povestea locuitorilor aceluiași imobil a căror luptă cu absurdul contemporan îi face să descopere că sunt mult mai asemănători decât credeau, precum o oglindă spartă care odată recompusă îl înfățișează pe cel care se află în fața ei în toate ipostazele lui.” afirmă tânăra regizoare Teodora Petre.
Matei Vişniec numea „teatrul descompus” un experiment, din care episoadele „sunt precum cioburile unei oglinzi sparte. Cândva, nu ştim când, oglinda era întreagă şi reflecta întreg cerul, lumea şi sufletul omenesc. Iar apoi s-a produs, nu ştim când, explozia oglinzii. Fragmentele pe care le deţinem aici fac parte, fără îndoială, din materia originară.”
Să fie materia originară doar un rezervor de alienări și frustrări tăcute? Să fie trecerea prin prezent mai angoasantă decât marea trecere? Discursul fiecărui personaj pare a sluji ideii că trăim deja era descompunerea umanului și a firescului accelerată de alienarea faţă de ceilalți („l’Enfer, c’est les autres„) și de neasimilerea propriului eu.
Piesa debutează cu un elogiu forțat al tăcerii, ca leac unic împotriva morţii. Oamenii vorbitori se contopesc în Omul care vorbeşte în şoaptă, propovăduitorul claustrării de noi și de cuvinte:„ De când trăim însă retraşi cu toţii în casele noastre, flagelul a dat cu mult înapoi.”
Urmează o paradă kafkiană a dramelor individuale susținută la superlativ de prestațiile tinerilor actori Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Andrei Seușan, Marian Oltean, Andrei Brădean, Gabriela Iacob.
Scenografia simplă realizată de Raluca Ștefănescu constând într-un paralelipiped multifuncțional cu ușă, lângă care este prinsă o scară, aflat pe o scenă rotativă, se completează cu propria scenografie mentală. Pentru mine, scena a fost un fel de Guernica, amalgam de trupuri și suflete sfârtecate, bazar auditiv de nechezat de cal și urlete. Mai știi? Dacă autorul are dreptate? „Numai frica ne mai ţine în viaţă. Numai frica ne mai păstrează nealterată energia de a trăi.”.
Alina Maer / UZPR Prahova