default-logo

Tragedia Mareșalului Ion Antonescu

Mareșalul Ion Antonescu, născut pe 2 iunie 1882 la Piteşti și ucis la 1 iunie 1946,din ordin sovietic la  Jilava,  a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial. În acel război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla „câinele roșu”, ce provenea dela părul său blond spre roșcat.

Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare în 1919 locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa III- 

Apoi a fost promovat atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”. 

Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a preluat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise, deși avea colaborator apropiat pe Henric Ștefan Streitman născut în 1873 la  Neamț,  decedat în 1949, jurnalist, fondator și primul președinte al UZP, figură politică din România, de profesie medic, el fiind și președintele Oficiului Central Evreiesc din România.

 Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României. Politica sa externă falimentară s-a dovedit, la început, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile acaparate de Uniunea Sovietică; Basarabia, Transnistria, Bucovina de nord, teritorii populate în majoritate de Români.

 Trecerea arbitrară a Basarabiei la Rusia, în 1812 care nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau naţional, nu poate fi calificată altfel decât ocupaţie şi subjugare prin anexare, o particularitate specifică Rusiei țariste, celei comuniste și actuale. Actul din anul 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat prin pierderea Basarabiei atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit,limbă, tradiţie şi ideal  care s-a manifestat la scurt timp după anexarea Basarabiei prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare, cei ce nu acceptau erau trimiși în Siberia unde și astăzi mai sunt sate românești. Am fost personal acolo, părinții mei originari din Orhei-Găuzeni, mi-au confirmat și cu fotografii, tragedia poporului oprimat, arestat, deportat, pentru că au declarat că ei sunt ROMÂNI. Acest genocid nu se poate uita și nici ierta. Cei ce îl ridică în slăvi pe Stalin, care declara; „dispare omul, dispare și problema“, devin complicii lui.

Existenţa la ora actuală a două narative paralele în chestiunea anului 1812 duce la confuzii în societate, iar lipsa unei poziţii oficiale a Chişinăului – spre deosebire de cea a Georgiei sau a Ţărilor Baltice, care şi-au repus în drept, trecutul lor istoric – conferă problemei anului 1812 în istoria Basarabiei o natură de perpetuitate şi lasă loc de speculaţii politice. Un stat incapabil să recunoască, să-şi asume şi să-şi apere propria istorie este un stat slab şi cu viitor incert, de aici și hotărârea Mareșalului Antonescu să rezolve integritatea neamului românesc chiar și cu o alianță cu nazismul în fața colosului Rus care se afla într-o expansiune brutală în raport cu vecinii; Suedia în 1709, Finlanda în 1940, România 1940, au fost forțate prin forță să cedeze teritorii către Rusia, confirmând încă odată că testamentul lui Petru zis cel mare din 1725, citez;  „Cred cu tărie că Statul Rusia va putea aduce întreaga Europă sub suveranitatea rusă“, ceea ce urmașii lui indiferent de ideologii o fac cu o perseverență rapace, genocidală.

Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către regele Mihai, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Mărturia preotului care i-a dat ultima împărtășanie Mareșalului Ion Antonescu înainte de execuție: “La Jilava, soldații plângeau în curtea închisorii”. Antonescu avea adesea un comportament sinusoidal, incoerent, retractându-și ordine date anterior. El avea probleme medicale primind tratament cu plasmokina și atebrina (Bayer). Consecințele acestor efecte secundare le tragem noi indirect astăzi. Ion Antonescu nu a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei – ea ar fi revenit statului Român, implicit de drept- ci pentru înfrângerea comunismului, dușmanul lumii libere, a oamenilor de dreapta.

Aici v-aș invita la o reflecție etimologică; rădăcina cuvântului drept, este baza cuvintelor; dreapta,drepturi, dreptate, drept care, drept cuvânt,de-a dreptul, luptă dreaptă, drepți! este și comanda militară care înseamnă poziția coerentă, disciplinată. Stâng, duce la formarea cuvintelor; stângism, stângăcie (lipsă de îndemânare sau siguranță), cine are două mâini stângi este considerat incapabil, stânga este soră cu strâmba ce înseamnă să fii nedrept. Iată că regăsim în politică, dreptate la partidele de dreapta și strâmbături la partidele de stânga. Nu întâmplător.

Deși Ion Antonescu era un lider de dreapta, el a comis greșeli grave care confirmă că excepția întărește regula. Este tragedia lui, deși a fost patriot pentru unitatea neamului românesc.

Constantin Gumann / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.