◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Cicăneşti – Europa / Acad. Gheorghe Păun

Un sat pierdut între dealurile dintre Argeş şi Topolog, cu abia vreo două mii şi ceva de suflete, legat – sau pus în balanţă, în contrast – de un continent, şi nu de unul oarecare, ci tocmai de Bătrânul Continent. Căci liniuţa dintre cele două nume proprii chiar poate fi citită în ambele moduri, legătură sau adversitate, şi pe amândouă vreau să le sugerez în titlu. Făcând din Cicăneşti reprezentantul (dacă vreţi, simbolul) localului, argeşeanului, românescului, adus faţă în faţă (evit de data asta orice conotaţie) cu globalul, europeanul, internaţionalul. O relaţie veche de când veacul, dar amplificată mereu cu vremea, acutizată dacă se poate spune aşa în ultimii ani, mai ales după schimbările din 1989 din Europa de Est.
Nu fac aici o analiză sistematică, nu e locul, nu am nici competenţa/informaţia necesară, constat doar că reacţiile, la orice nivel, de la mereu (şi cam la nimereală) invocatul „om de pe stradă” la gazetari, scriitori, politicieni, reflectate în mass-media sau pe Internet, acoperă toată panoplia posibilităţilor, de la dorinţa şi acceptarea entuziastă a „intrării în Europa”, la puseuri de orgoliu gen „noi suntem mai europeni ca alţii”, de la colaborarea cu instituţiile europene, cu atât mai atrăgătoare cu cât ele pot fi surse de fonduri sau au legătură cu justiţia, sunt o instanţă ce se poate opune justiţiei autohtone, în cauze dintre cele mai diverse, la semnale de alarmă, unele pertinente, dar destule şi gaze-tăresc-panicarde, gen „păzea, vine globalizarea, ni se pun cipuri!” În preajma intrării în UE părea a fi o modă ridicarea nu numai a sprâncenei, ci şi a vocii, împotriva „cotropitorilor europeni”, iar moda nu a trecut încă. Un fel de snobism pretins iluminat, cam ca scrierea ostentativă „cu î din i”, frondă majoră pentru mulţi „luptători…” (nu ştiu pentru ce, dar ţin să scriu „luptători”, că e semnificativ).
Partea interesantă (dar care lungeşte inutil discuţia) este că toată lumea are, în felul ei, dreptate. În izolare nu se mai poate trăi (spun „trăi”, în înţelesul de trai normal, civilizat, nu „vieţui”), globalizarea este aici de multă vreme, Europa are nevoie de noi tot atât cât avem noi nevoie de ea (măcar aşa se spune/crede), în ambele direcţii şi în numeroase sensuri, de la pieţe (de produse sau de muncă) la cultură, de la securitate la sentimentul de apartenenţă, nevoie a individului şi a naţiunilor deopotrivă, psihosociologii ne-o spun. În schimb, englezismele strică limba, televizorul şi Internetul poluează moravurile, obiceiurile se pierd… Europa ne impune legi, aproape că ne forţează să ne apucăm de făcut autostrăzi, dar ne sâcâie şi cu asomarea porcului, că are şi ea birocraţii ei. O să ne şi regionalizeze până la urmă, alt subiect gingaş (politic, economic, militar, continentul se adună alături, se centralizează, dar etno-cultural se orizontalizează – tendinţele centrifuge sunt simultane celor spre centralizare; evident că există mişcări pro şi contra fiecărei componente, cu argumente reale sau inventate, că nu numai noi avem „luptători”). Am ales doar exemple dintr-o listă lungă.
Bun, dar ce-i de făcut, în contextul acesta ambiguu, complex, multidimensional? Nu am soluţii, nu dau sfaturi, spun doar ce am făcut, ce fac şi ce-mi mai trece mie prin gând să fac. Umblu prin Europa, am colaboratori prin multe universităţi, dar nu caut loc de casă, pentru că acasă mi-e aici, pe Argeş în Sus. Invit la mine străini, matematicieni sau oameni de cultură, şi am grijă să le arăt Biserica Domnească şi Mănăstirea, Biserica Olari şi Corbii de Piatră. Pun Tricolorul pe prima pagină a revistei, ostentativ pentru cine nu se aşteaptă, firesc pentru ceilalţi (şi pentru mine), mă plec deopotrivă în faţa lui Eminescu şi în faţa meşterilor populari din jur (folclorul, în sens general, va supravieţui prin meşteri, formaţii, cluburi, festivaluri, cărţi, muzee, oameni inimoşi), scriu cursiv cuvântul suflete, atunci când vine vorba despre locuitorii Cicăneştiului, sunt atent la ce spune şi ce face Europa, fără orbire pro sau contra, conştient că eu (Român Grue) cânt mai frumos la fluier şi la nai decât ea, că voi dăinui cât timp voi continua să cânt, mai ales dacă o fac în limba mea, şi că atâta vreme cât voi rămâne cicăneştean-argeşean-român, globalizarea îmi va fi de bine.
Ceea ce-i doresc şi Europei…

Revista Curtea de la Arges

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *