default-logo

Nicolae Iorga despre Constantin Brâncoveanu ca precursor al Academiei Române

Pe urmele lui Mihai Eminescu, care vedea în Biserica Ortodoxă „mama neamului românesc”, Nicolae Iorga, de la a cărui naștere (5 iunie 1871, Botoșani) se împlinesc mâine 150 de ani, scria că „Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspirațiile acestuia”, după cum, la rându-i, poporul român însuși se identifică cu o Biserică Ortodoxă în a cărei mărturisire de credință stătea însăși „legea românească” și care se găsește în propria mărturisire de credință a „istoricului național”. 

Și tot așa, după cum cei doi întemeietori ai spiritualității moderne româneşti  și-au legat numele de ctitoria-panteon adăpostitoare de sfinte moaște din centrul Capitalei și al întregii Românii, Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, cele două instituții fundamentale, permanente și identitare ale neamului românesc – Biserica Ortodoxă și Academia Română – rămân profund legate de opera luminoasă și dumnezeiască a  Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, care a mărturisit deopotrivă prin viața lui ctitoricească și moartea sa martirică identitatea dintre credința ortodoxă și cultura română. În acest context aniversar ne apare astfel mult mai mult decât o simplă evocare sublinierea ideii „patriarhului culturii române” N. Iorga, despre activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, ca prefigurare a instituției academice naționale.

În ședința supremului for academic din 12 septembrie 1914, N. Iorga consacra comunicarea sa unui subiect sugerat și susținut fără îndoială și de contextul celebrării naționale a împlinirii a 200 de ani, la 15 august, de la jertfa lui Constantin Brâncoveanu, alături de cei 4 fii ai săi și de sfetnicul Ianache, marcată „pretutindeni în România”, și mai ales prin „slujba de amintire” de la „Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou, unde dl Virgil Drăghiceanu a descoperit mormântul voievodului-martir”,  pentru „acela care n-a fost numai un dibaci socotitor al vremurilor, un mare ctitor de mănăstiri și bi serici… dar totodată și unul dintre cei mai mari patroni ai culturii româneşti, prin scris și tipar, care au fost vreodată în neamul nostru”. Titlul său, care vorbește de la sine, inducea o idee majoră a dezvoltării istorice românești: originile instituției academice naționale în viziunea renascentistă a marelui domn: o cultură și civilizație de esență creștină, revelatoare pentru vocația universală a geniului românesc. Într-adevăr, prin Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu și  scopurile Academiei Române, demonstrează în cadrul unei strălucite pledoarii nu numai o parabolă de asemănări, ci și o puternică continuitate și cauzalitate între cele două componente ale temei academice abordate. Ca supremă formă de asociere „pentru atingerea scopurilor superioare ale culturii naționale”, Academia este rodul unor coagulări și evoluții istorice îndelungate. Desigur, pe vremea Brâncoveanului, cum remarca N. Iorga, „astfel de tovărășii pentru ținte ideale nu se puteau întemeia între români”, fiind înființate doar câteva în plan european, respectiv la italieni, în Franța sau de către Petru cel Mare cu concursul lui Dimitrie Cantemir, „fugarul Domn al Moldovei”. Dar de o atare aspirație nu putea rămâne străin un „mare stăpânitor român” avid de cultură precum C. Brâncoveanu, care a început să-și îndemne stăruitor „fruntașii intelectuali ai boierimii și clerului”  să-și „unească silințele pentru a duce mai departe, fixând-o în forme tainice, limba literară, pentru a păstra urmașilor amintirea faptelor îndeplinite, pentru a răspândi în lumea care citea cunoștințe folositoare”, așa încât această „muncă a sa”, consideră savantul istoric, „era o prevedere a celei ce, peste două veacuri, era să se desfășoare în capitala de odinioară a Brâncoveanului, ajunsă reședința Regelui României, între acești păreți” (ai Academiei Române, n.n.). Se înscriau în acest demers precursor de unitate culturală și promițătoare structurare și misiune academică multe acţiuni ziditoare ale voievodului-martir. Lucrările bisericești tipărite la București, Târgoviște, Buzău, Snagov sau Râmnicu Vâlcea cu „stemă munteană în frunte”, larg răspândite în toate ținuturile româneşti, ori cărțile grecești și arabe trimise, „în împrumutarea de tipografi la Curtea lui Vactang din Tiflis și la aceea, din Alep, a Patriarhului Antiohiei, în legăturile culturale cu militantul călugăr ortodox Dosoftei de Ierusalim și cu urmașul său, acea mare figură care a fost Hrisant Notara”; lucrau în același sens „la această asociere a erudiților din alte țări pe cari ocupațiile lor îi leagă ori cu o parte oarecare din preocupațiile noastre culturale, din interesele noastre naționale, ori cu silințe științifice la care colaborăm și noi”. În toate acestea, concluziona distinsul învățat, „se poate vedea însăși forma cea mai veche a acelor relații intelectuale cu lumea întreagă, care azi sunt în sarcina Academiei noastre”.

Rezultatul cel mai de seamă al proiectului academic brâncovenesc ca proiect cultural naţional l-a constituit Biblia de la București, „al cărei ispravnic a fost el (Brâncoveanu) ca Logofăt, fiind sortit ca ea să apară subt oblăduirea lui domnească”, lucrare care se deosebea de toate cele precedente prin aceea că „pentru întâiași dată textul era fixat în adevăr printr-o colaborație de mai mulți oameni competenți, care aveau o misiune oficială, trebuind să dea o operă domnească”. Era vorba, așadar, de o lucrare cu adevărat națională, de amploare academică, în cadrul căreia, pentru prima dată „limba românească e socotită ca obiect de «pedepsire», de studiu”; traducătorii implicați se străduiau „foarte cu nevoie pentru stimularea limbii românești”. Iar principalul rezultat al acestei încordate munci a unei întregi generații de scriitori a fost acela de a fi dus mai departe limba literară. Într-adevăr, constata Nicolae Iorga, o comparație cu părțile din Scriptură anterioare, apărute în Moldova sau Ardeal, dovedea „observarea mai îndeaproape a timpurilor verbale, înlesnirea legăturilor prin înlăturarea particulelor arhaice mai greoaie, înlocuirea prin termeni curenți a cuvintelor obsolete, o precizare mai deplină, o mai perfectă mlădiere, o ținere la curent cu schimbările petrecute în limba vorbită”. Aceeași „prefigurare ideală” a țării întregite transpărea şi în faptul că tipăriturile brâncovenești care „se împărțeau în dar” erau menite „spre folosul de obște al neamului românesc”, după cum toate ramurile românimii erau reprezentate „în această harnică lume a meșterilor de tipar”. În mod semnificativ, Iorga vedea astfel, prin prisma ideii sale, înfiriparea fenomenului academic românesc: „Cantacuzino Stolnicul, Radu și Șerban Greceanu, Iordachi Cantacuzino, mort după întoarcerea din solia sa la Viena, apoi Antim Ivirea nul, ajuns episcop de Râmnic și Mitropolit, Filoteiu dela Athos, «Sfeatagorețul», traducătorul «Învățăturilor creștinești» și al «Florii Darurilor», formau ca să zicem așa, Academia literară și istorică a Brâncoveanului, Domnul însuși, prin notițele de pe paginele «Foletului Novel», arătând că are în el pornirea de a însemna de-a dreptul faptele stăpânirii sale”. Mai mult decât atât, în sensul unei cuvenite structurări organizaţionale, „membrii străini și corespondenți se adăugau la această societate activă, ale cărei lucrări priveau în largă parte și întreg Răsăritul creștin, și mai ales cel de limbă greacă, Brâncoveanu având chiar un plan de refacere a cărților de teologie eline în limba vulgară”.

Programul academic al ultimului mare Domn român înainte de epoca fanariotă trebuia apreciat cu atât mai mult cu cât conceperea şi realizarea lui au avut loc în perioada relativ scurtă dintre anii 1700 şi 1708, aşa cum avea să arate mai târziu Iorga în al şaselea volum din Istoria Românilor, consacrat monarhilor, lucrare în care domnia lui Brâncoveanu este văzută tocmai ca „monarhia culturală” prin excelenţă. Contextul istoric al acestei domnii fusese analizat însă de Iorga pe larg tot în anul comemorativ 1914, într-o conferinţă susţinută la Ateneul Român chiar în data de 15 august 1914 – la nici două săptămâni de la izbucnirea Primului Război Mondial – având ca subiect Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu. Chiar de la început, marele istoric condensează această valoare într-o formulare a cărei concizie nu poate decât să impresioneze: Brâncoveanu a izbutit „să păstreze nu numai Ţara-Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine un sfert de veac”, urmărind pe parcursul întregii sale domnii „un singur gând: păstrarea ţării sale întreagă prin toate greutăţile unei epoci extraordinare”, altfel spus – aşa cum rezumă Iorga însuşi – Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să-i servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi prin legături culturale şi politice Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ”, aşa cum tocmai „prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului… el a ştiut… să-i înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului”, care „şi-a dat seama de un lucru: că, pe când legăturile politice sunt astăzi, se pot sfărâma mâine, pe când succesele dobândite printr-o hotărâre a întâmplării, printr-o altă hotărâre a întâmplării se pierd, lucrurile agonisite prin cultura adânc coborâtă în suflete fac parte din moştenirea veşnică a unui popor”. 150 de ani mai târziu, Statutele Societății Literare din 1 aprilie 1866, actul organic fondator al instituției academice naționale, îi stabilea acesteia ca scop cristalizat treptat fixarea regulilor limbii, întocmirea dicționarului, cunoașterea istoriei, dezvoltarea științelor și cultivarea „frumoaselor arte”. După cum evocam în urmă cu 5 ani tot în paginile acestei publicații, binecuvântarea dumnezeiască a reuniunii fondatoare a Societății Literare (precursoarea  Academiei Române) a venit prin Te Deum-ul oficiat la 31 iulie 1867 în Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București. Printr-o tainică potrivire, tocmai în sfântul lăcaș care adăpostea moaștele nedescoperite încă pe atunci ale Sfântului Domnitor căruia îi datora începuturile întemeietoare. Și cu concursul binecuvântat al „patriarhului culturii românești” Nicolae Iorga, a cărui aniversare o vom cinsti mâine.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.