◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Inelul fără briliant

Undeva pe malul mării, într-o aşezare pescărească, a trăit cândva un bijutier vestit. Acesta locuia împreună cu nevasta sa într-o casă modestă, construită din lemn de stejar. Atelierul lui nu se afla prea departe de căsuţă, astfel încât cea mai mare parte a zilei şi-o petrecea la masa de lucru. Pe măsură ce anii au trecut, acest bijutier a devenit un meseriaş iscusit şi recunoscut până departe în lume. oamenii de rând veneau la el cu încredere să le făurească diferite inele, verighete, broşe, cercei, lănţişoare şi câte şi mai câte, toate din aur, argint şi pietre preţioase. Bijutierul era un om simplu la vorbă, bun din fire şi iertător cu semenii săi. Dacă se afla în vreo împrejurare grea a vieţii, avea obiceiul să rostească cuvintele: „ Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al meu, toate se pot înfăptui pe pământ !“. Înţeleptele sale cuvinte au ajuns, din vorbă-n vorbă, până la urechile împăratului, care stăpânea acele ţinuturi de la marginea mării. 

Împăratul nisipurilor era un om rău la suflet, neiertător şi crud la mânie, ca un lup flămând pe timp de iarnă. Credinţa şi puterea lui se aflau în bogăţiile lumeşti. Nimeni dintre supuşii lui nu avea curajul să-l înfrunte ori să-i răstălmăcească vorbele greşite. Slugile îi îndeplineau orbeşte orice fel de dorinţă născută din răzbunare. ,, Cum îndrăzneşte un amărât de bijutier să spună că numai cu ajutorul lui Dumnezeu pot să-mi stăpânesc împărăţia ? Am să-i arăt eu nemernicului !” – urla Împăratul Nisipurilor, ca din gură de şarpe, prin odăile palatului. ,,Să mi-l aduceţi la mine pe netrebnic, viu şi nevătămat !”- porunci împăratul celor mai buni credincioşi ai săi din împărăţie. 

În vremea aceea, bijutierul lucra nestingherit în atelierul lui. Pe neaşteptate, liniştea i-a fost tulburată de ropotul cailor. Curios, bijutierul a lăsat lucrul deoparte şi a ieşit afară din atelier, potrivindu-şi pălăria pe cap. Fără prea mare greutate, acesta a recunoscut imediat slugile trimise de la curtea împăratului. În câteva clipe, cei doi călăreţi au ajuns în faţa casei. Unul dintre ei descălecă numaidecât şi-l întrebă pe un ton apăsat: ,,Tu eşti bijutierul ?” …,,Da, eu sunt !”; ,,Împăratul nisipurilor îţi porunceşte să i te înfăţişezi degrabă la palat !”. Inima a început să-i bată în piept ca o tobă. Sângele îi năvălise în obraz, iar picături mari de sudoare au început să-i stăpânească fruntea arsă de soare. În sufletul lui se amestecau de-a valma bucuria, teama şi curiozitatea. ,,De ce mă cheamă oare, Împăratul Nisipurilor ?”- se întreba în sinea lui în timp ce-şi pregătea calul pentru drum. 

Bijutierul şi luă rămas bun de la nevastă şi o îmbărbătă spunându-i: ,,Scumpa mea, nu fi îngrijorată. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al meu…mă voi reîntoarce acasă cu bine.” Fără prea multe vorbe, cei trei porniră la drum. La castel, Împăratul Nisipurilor punea la cale, în mare taină şi cu sânge rece, condamnarea la moarte a bijutierului. Pentru a-l putea acuza pe bijutier în faţa mulţimii, Împăratul Nisipurilor a pus la cale un plan diabolic. El s-a gândit să-i dea bijutierului un inel vechi, căruia să-i redea strălucirea de odinioară. Inelul avea însă un briliant neasemuit de frumos şi scump, pe care Împăratul Nisipurilor l-a desprins cu mare grijă din locaşul său, iar apoi a deschis o fereastră şi-a aruncat briliantul în apa mării. În câteva clipe un peşte înfometat l-a înghiţit pe loc. După aceea, împăratul a aşezat inelul fără briliant într-o casetă aurie. 

După mai bine de două ceasuri, bijutierul şi cei doi slujitori au ajuns la palat. Împăratul Nisipurilor i-a primit de îndată în sala mare a tronului. Bijutierul salută cu umilinţă şi se închină până la pământ în faţa împăratului. ,,Aha…deci, dumneata eşti bijutierul cel vestit ?”. ,,Da, preastrălucite Împărate al Nisipurilor.” ,,Uite de ce te-am chemat. Am aici, în această casetă aurie, un inel căruia aş dori să-i redai strălucirea de altădată. Îţi dau un răgaz de şase zile pentru ca să-mi îndeplineşti această poruncă. Dacă nu vei reuşi să-mi aduci inelul până la soroc, atunci voi porunci să fii înecat în mare.” Împăratul Nisipurilor îi întinse caseta aurie bijutierului, care după ce o luă în mâinile sale şi-i spuse împăratului: ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al meu, în şase zile voi face în aşa fel încât inelul să strălucească, aşa după cum aţi poruncit.” ,,Bine, bine ! Acum, du-te !”.

 În timp ce bijutierul se îndepărta cu sfială de tron, Împăratul Nisipurilor şopti printre dinţi, ameninţător: ,,o să văd eu, cum o să te ajute Dumnezeu !” Bijutierul s-a reîntors acasă liniştit şi cu sufletul împăcat. Caseta cea aurie, a împăratului, o aşeză pe unul din rafturile atelierului de lucru. După aceea, a început să-i povestească nevestei sale cum a fost pe la curtea împăratului. obosit de drum, bijutierul s-a aşezat la masă, iar după ce a terminat de mâncat s-a dus la culcare. Zilele au trecut una câte una, iar bijutierul nostru a uitat de inelul împăratului. Mai rămăsese o singură zi din cele şase, până la soroc. Nevasta acestuia l-a întrebat îngrijorată: ,,Măi bărbate, ai terminat de şlefuit inelul împăratului?”. Acesta a tresărit pentru o clipă, dar nu i-a răspuns nici da, nici ba. După masa de prânz, bijutierul s-a dus în atelierul de lucru. Cu mare băgare de seamă a luat caseta aurie de pe raftul prăfuit. În momentul când a deschis-o şi s-a uitat înăuntru a rămas înmărmurit. Inelul împăratului era fără briliant. Îşi reaminti cu amărăciune faptul că nici măcar din curiozitate nu a deschis caseta aurie pentru a vedea inelul atunci când i l-a dat împăratul. Multă vreme a rămas la masa de lucru descumpănit, fără să mai poată lucra nimic. Se întreba mereu: ,,oare a avut inelul piatră preţioasă sau n-a avut ?”. 

În această situaţie disperată, credinţa lui în Dumnezeu a rămas neclintită, ca o stâncă de granit. În ceasurile înserării a venit la el, în mare grabă nevasta lui, care i-a arătat bucuroasă o piatră preţioasă : ,,Dragul meu, dragul meu, uite ce-am găsit în burta unui peşte, în timp ce-l curăţam pentru a-l putea prăji în cuptor !” Când a văzut bijutierul briliantul în mâna femeii, acesta a sărit ca ars de pe scaun. A luat briliantul şi l-a aşezat la locul lui pe inel. Acesta s-a potrivit de minune în locaş, spre bucuria bijutierului. În acel moment şi-a dat seama că Împăratul Nisipurilor l-a pus la grea încercare, dar bunul Dumnezeu l-a ajutat să scape de şiretlicul pus la cale, pe ascuns, de împăratul cel viclean şi rău. În câteva cuvinte, bijutierul i-a povestit nevestei sale ce s-a întâmplat şi a întrebat-o: ,,Nevastă, cine ţi-a dat peştii?”. ,,I-am cumpărat de la un pescar, care tocmai s-a întors de la pescuit”. După câteva ore de muncă neîntreruptă, inelul strălucea în mâinile bijutierului precum o rază caldă de soare. Era nemaipomenit de vesel şi-i mulţumi bunului Dumnezeu pentru faptul că l-a salvat de la moarte. 

În ziua sorocită, vestitul bijutier s-a dus la palat. Când l-a zărit împăratul, îl întrebă pe un ton batjocoritor: ,,Ei, vestitule bijutier, te-a ajutat Dumnezeul tău să-i redai inelului meu strălucirea de odinioară ?”. Bijutierul a din cap, în semn afirmativ, fără să răspundă la întrebarea provocatoare a împăratului. Apoi, i-a întins acestuia caseta aurie. Împăratul Nisipurilor a luat caseta aurie nerăbdător şi a deschis-o încet, încet, în timp ce se uita triumfător la bijutier. Când şi-a plecat privirea spre caseta aurie şi-a dat cu ochii de inelul cu briliant, împăratul era să cadă pe spate cu caseta aurie. Parcă i se tăiase răsuflarea, iar ochii i se umflaseră ca două cepe degerate. În acele clipe, o voce îi răsună ca un tunet, în urechile pleoştite: ,,Fii drept şi blând cu oamenii ! Atunci când vei mai fi ispitit să faci fapte rele, aminteşte-ţi întâi de toate că eşti un simplu muritor, care domneşte pe un tron de ceară!” De-atunci, Împăratul Nisipurilor a devenit un om bun, drept şi iertător, iar bijutierul şi nevasta sa au rămas cei mai iubiţi oameni din regatul nisipurilor aurii de la malurile mării.

Dumitru Țimerman/ UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *