Atunci când eram mică, credeam că toţi copiii din lume sunt la fel ca mine. Nu ştiam prea bine cu ce mă deosebesc de alţii şi de ce nu mi se permite să ies din curtea casei, dar nici nu mă deranja acest lucru prea mult! Atâta timp cât îmi mişcam mâinile şi picioarele sau cât simţeam pământul sub talpă, îmi era de ajuns.
Cât era ziua de lungă, îmi plăcea să lovesc în orice lucru, cu un baston subţire din lemn, ca să cunosc cât mai bine orice sunet. Descopeream lumea cu ajutorul lui, gândind împreună cu el.
Doar vocile altor copii de dincolo de gard, care râdeau zgomotos, mă făceau să mă opresc în loc şi să ascult.
Uneori, mă apropiam de poartă şi încercam să râd şi eu în cor cu ei, doar că atunci când îmi auzeau vocea, nu ştiu de ce brusc se lăsa linişte.
Într-o zi am întrebat-o pe mama, de ce nu-mi dă voie să mă joc şi eu cu ceilalţi, dar ea nu mi-a răspuns. Iar tăcerea ei m-a mâniat atât de mult încât mi-am aruncat bastonul în aer şi m-am aşezat ghemuit lângă perete. Şi pentru că, n-am mai plâns niciodată până atunci, lacrimile care au început să-mi curgă şuvoi, m-au speriat. Dar totuşi am îndrăznit s-o întreb:
— Mamă, tu ştii cum arăt eu ?
— Da, ştiu, copilul meu, ştiu!
— Dar, eu, de ce nu ştiu cum arăţi tu?
Rostind această întrebare, mi-am dat seama pentru prima dată cu ce mă deosebesc de alţii. Nu vedeam, eram orb…
Am început să-mi ating pleoapele cu insistenţă, mângăindu-le dintr-un colţ în altul, încercând oarecum să le forţez, să le deschid, dar nu puteam, deşi în interiorul meu simţeam cum se închid şi se deschid, totuşi, pleoapele.
Alte pleoape? Aveam două perechi de ochi, două perechi de pleoape?
Da, abia acum puteam să-mi explic de ce nu reuşeam să adorm, de multe ori, în timpul nopţii, deşi aveam pleoapele închise…
Nu dormeau ochii mei interiori. Ei erau tot timpul treji. Şi-n tot acest timp, cu ei am văzut sufletele bune din jurul meu şi lumea lipsită de răutate…
Şi înţelegând aceste lucruri, am simţit că trebuie să-i spun:
— Ştii, mamă, chiar dacă sunt orb, eu am ochii cu care să te iubesc şi cu ei văd lumea cel mai bine!
Doina DABIJA / UZPR