default-logo

Scriitorul Ovidiu Crișan provoacă la ”Reset”

Ștefan este un personaj dezabuzat de viață, ajuns la vârsta unei maturități parcă întârziate de vreme, un profesor însingurat ce se învârte în lumea bună, ca un vertij, a unui mare centru universitar și medical dintr-un oraș ardelean. Autorul Ovidiu Crișan surprinde parcă un alter-ego a unei biografii intimiste în recentul roman publicat ”Reset” (Grupul Editorial Rocart 2021). Scriitorul Ovidiu Crișan este un poet ajuns cu sârguință și talent în lumea prozaică a prozei asumate ca mărturisire existențială despre futilitatea unui timp ajuns la bilanț și dorință de resetare. Romancierul nu este un exhibiționist al realului cotidian de teapa lui Dan Lungu sau Tudor Ganea, preferând apele mai liniștite și adânci ale unei provincii transfigurate de interiorizări spectrale asemeni unor concitadini prozatori ca Adrian Țion sau Eugen Cojocaru. La fel ca și confrații săi din urbea someșană, Ovidiu Crișan construiește o nouă realitate filtrată printr-un intimism accentuat într-un oraș care-l gicim prin exemple descriptive, fără să le denumească clar, ca fiind Clujul: Grădina Botanică, catedrala greco-catolică, noile cartiere de apartamente noi, Corso sau clinicile. Este o nouă față a unui oraș în plină transformare, care-și caută sensul într-o lume fără busolă. Talentul lui Ovidiu Crișan reiese din sintaxa constructivă a personajelor, bine conturate, atinse de individualitate, aproape egoistă, care-și trăiesc clipa între cariera universitară, medicală sau antreprenorială cu evadări subtile și trepidante din real, prin comorbidități sociale atinse din plin de partide de sex, beții orgiastice și antrenante vacanțe de pescuit în Deltă, la vreme de început de sezon, în iunie sau toamna târziu unde pojghița de gheață a apelor Dunării este de o înșelare fizică și semantică. Pivotul central uman al personajelor este Ștefan, care la cei aproape 50 de ani are încă privirea de adolescent și trupul tânăr, fapt ce nu-l salvează de singurătate și înstrăinare. El caută ”resetarea”, de fapt un refugiu din fața obligațiilor sociale și carieristice ale preajmei labile, care devin apăsătoare, aproape sufocantă. El, Ștefan, pare singurul din anturaj, pe lângă Paul, Nicu sau Emil, personaje epicureice și mulțumite de viața fecundată de alcool și aventuri galante, ce aduc paradoxal succese în carieră într-un oraș ce devine prea aglomerat și morbid prin ușurătatea ființei, fără șă-și propună întrebări despre sensul și rostul vieții sau despre frica de moarte. Ștefan, temător în fața aventurilor sexuale datorită insolenței lor, caută femeia perfectă în tânăra Anis, o studentă la filosofie, sofisticată, cu care ajunge doar la discuții savante fără finalizare erotică. Întâmplarea face ca să se culce doar cu Amalia, prietenă cu Anis, după un refugiu în fața unei ploi torențiale în apartamentul comod al acesteia. Descrierea Deltei este plastică, parcă e o secvență cinematografică din filmul ”Monstrul”.

Evadările lui Ștefan în Deltă sunt de fapt trepte ale irealului pe care autorul le sugerează subtil ca resetare. Pofta de viață pe pontoane ruginite, vaporașe sau bărci care iau apă, asezonată cu bere, pălincă, pește și mult frig, îl fac pe Ștefan să uite de realitatea opresivă de acasă, dar și de existența fără scop din marele oraș depărtat. E sinergică descrierea personajului Octavian, un lipovean care devine gazda grupului de orășeni în zilele și nopțile de băutură și povești ce par nesfârșite și nesătule, despre partide inopinate de sex, care amintesc de butadele incitante ale romancierului american Charles Bukovski. Sexul gregar e în sine un refugiu. E memorabil și dialogul dintre Ștefan și un avocat celebru, care-l reîntoarce de la ideea fixă a refugiului într-un sat de munte unde viața e mai grea și prozaică, în care omul devine asemenea unui animal în căutare doar de hrană și căldură, iar frumusețile bucolice nu le mai vezi și simți, fiind obișnuit cu civilizația și confortul apartamentelor moderne. Odată ce guști din confort în devenirea progresului este greu să te reîntorci la tipul de viață arhetipal. Singurele refugii ale lui Ștefan rămân partidele de pescuit și băutură în Deltă, unde găștile se perindă și se sparg și unde accidentele pe apele întunecate îl face să presimtă apropierea serii, bătrâneții și morții. Sunt naturaliste descrieriile despre potopul diluvian, în lumea apelor, care duce la moartea unui bătrân pescar, dar și căderea în Dunăre a personajului principal la pescuitul în copcă, realizând că nu e pregătit pentru marea trecere. Apele întunecate sunt amenințătoare. Viața cu moartea se împletesc. Ștefan descoperă că pe unele grinduri, orășeni șomeri s-au retras și au construit bordeie în sate care nu sunt pe hartă și stau izolați în și de fața lumii, într-o nouă realitate a retragerii sau rezistenței în fața modernității. Ștefan are la un moment dat o străfulgerare de interiorizare acută, prin retragerea în fața unui bordei părăsit pe un astfel de grind, unde-și regăsește pentru o clipă liniștea și sinele, dar nu are curajul să rămână și se întoarce în barca celor doi prieteni pescari care-l așteptau zâmbind ironic. Ștefan nu reușete resetarea, poate pentru că e laș sau pentru că este parte a civilizației, confortului și progresului, dar și a superficialității și lipsei curajului, iar devenirea nu mai poate fi o ”eternă reîntoarcere” în mitul bunului sălbatic sau al lui Candide. Până la urmă resetarea este o chesiune doar de interiorizare, iar aceste flash-uri scurte din refugiile danubiene sunt câștigul lui Ștefan, care știe deja bine că adevărata resetare este o utopie, un vis pe care și-l dorește, dar nu-l poate atinge niciodată. Asistăm la o biografie a unei imposibile resetări. Orașul cu toate orgiile sale se contrapune sălbaticei delte și atrage personajele care pendulează între citadin și arhetip. Romanul este scris într-un stil alert, personajele sunt bine conturate și descrise, iar sintaxa este directă, fapt ce face din romanul ”Reset” de Ovidiu Crișan un jalon al noului val de prozatori ardeleni, după Augustin Buzura, Tudor Dumitru Savu sau Marcel Runcanu. Fiecare cititor se va regăsi într-o fațetă psihologică a personajului Ștefan, măcar în evadările lui. Până la urmă ”Madame Bovary sunt eu”. Aici e cheia care face interesant romanul de citit.

Ionuț Țene  / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.