Siesta fără fiesta

Fără Procesiuni, Sfintele Paști sunt de neconceput. Cel puțin așa au crezut spaniolii înainte să se abată asupra lor pandemia. De atunci, progresiv, nu mai aniversăm nici Paști, nici Fallas valenciene, nici noaptea de San Juan, nici sfinți-patroni locali. Adio focuri de artificii! Pe Coastele Mediteranei se amână sine die îndrăgitele Hogueras de Alicante și defilările „maurilor” și „creștinilor”. Cu toții am rămas încremeniți în repaus, bifând particula activă de la finalul clasicului dicton Siesta y Fiesta.

Sine die sună aproape ca un sine Deo, dar, totuși, nu se confundă. Fără zile marcate cu roșu în calendar, Omenirea și-ar ieși din minți de-adevăratelea. Diriguitorii  știu prea bine ce riscă, de aceea nu se ating de pâinea și de „jocurile” noastre, ca să nu ne revoltăm. Zilele de Sărbătoare au rămas așadar valabile, chiar dacă a le celebra în public constituie o gravă abatere de la reguli. Acum situația s-a inversat: se pedepsește voioșia manifestă! Sacrilegiul e tocmai opusul a  ceea ce a fost sfânt cândva. Oricum, mai nimeni nu mai știe exact ce e bine și rău în lumea bântuită de „pan-demoni”. 

Din peisajul dezolant al străzilor pustii, pe timpul Semanei Santa au lipsit cu desăvârșire nazarinenii, acele arătări sumbre, acoperite de cămăși lungi, din pânză de sac. Păreau călăi evadați dintr-un infern care nu făcea atingere cu lumea noastră, cea pașnică și bună. Avansau anevoios, biciuindu-se și spetindu-se din răsputeri, transportând sarcini supraomenești. N-aș fi crezut vreodată că vom ajunge să le ducem dorul!

Degeaba s-a zdrobit iepurașul virtual să țină locul pompoaselor parade, balansându-și coșul umplut cu ouă boite. Așa multicoloră cum a fost, tot palidă a rămas consolarea Pascală, reinventată după stil mercantil.

Deși pare încetățenit de când lumea, privit din punct de vedere istoric, obiceiul răspândit pe meleaguri iberice de a sărbători Paștile prin defilări fastuoase s-a impus destul de târziu, abia începând cu secolul al 12-lea, în special după succesul Reconquistei. Deși, în secolul trecut, guvernul republican a fost ostil religiei, interzicând prin lege paradele, ele s-au ținut în fiecare an, inclusiv în perioada Războiului Civil. Mulți preoți au plătit cu viața cutezanța lor de pe atunci. Surpinde faptul că nici măcar războaiele nu au întrerupt desfășurarea procesiunilor pascale din Spania.

Vestite în lumea largă, s-au organizat fără întrerupere de-a lungul a sute și mii de ani. Cum să nu fii descumpănit când se renunță la ele? Pentru a doua oară, în anul 2021, la fel ca în 2020, credincioșilor nu li s-a mai permis accesul la mijloacele ritualice ale absolvirii de păcate. Pentru a doua oară consecutiv, de frica unei contagieri în masă, întreaga suflare a țării și-a sărbătorit vestita Semana Santa încuiată în casă, sau, mai rău, n-a sărbătorit-o deloc. Nefastei aniversări a răstignirii Mântuitorului i s-a adăugat în acest mod un plus de ghinion.

Poporul s-a conformat surprinzător de repede cu interdicția. Procedura ispășirii manifeste a păcatelor, cea fără de care nu s-au putut concepe Sfinte Paști niciodată de-a lungul istoriei, s-a mutat de la exterior spre interior. Blestematul virus a băgat spaima în oameni mai abitir decât cele mai elaborate metode de autoflagere inventate de Inchiziție.

În zilele premergătoare Paștilor Catolice, purtând asupra lor făclii și lanțuri zornăitoare, mascații tăcuți obișnuiau să dea ocol bisericilor. Sub coifuri ascuțite își ascundeau fețele schimonosite de durerea provocată de chinurile cărora li se supuneau. Cei „norocoși” suportau povara strivitoare a piedestalului-tron (în spaniolă trueno). Sentimentele pe care le inspirau erau smerenie, spaimă, admirație și respect. Pe scurt, un amalgam de senzații contradictorii, incomode. Pe care le-am avut.

Unele dintre frății – denumite aici Hermandades sau Cofradías – s-au înființat în Evul Mediu, când ciuma făcea ravagii în Europa, iar biserica răspândise zvonul că molima ar fi un avertisment trimis de Dumnezeu pe Pământ, ca pedeapsă abătută asupra capetelor păcătoșilor. Ce ironie a soartei că astăzi o altă epidemie ne obligă să se renunțăm tocmai la acel „tratament” ineficace, evident anacronic!

Chiar dacă majoritatea spaniolilor se mulțumește să se reculeagă în intimitate, pedeapsa interdicției de anul acesta a atârnat greu în suflete. Nația a acceptat în bloc, fără crâncnire, restricțiile motivate de pericolul contagierii cu virusul Covi-19. În fond, n-a fost oare la fel de nemeritată și pedeapsa lui Isus?

Un paradox al timpurilor noastre, în care credința în Dumnezeu înregistrează tot mai puțini adepți, este faptul că numărul participanților la Sărbătorile populare, majoritatea având motivație religioasă, continuă să crească. Atracția aceasta se pare că se datorează nevoii oamenilor de a se implica în activități sociale. Interesele culturale împărtășite, perpetuarea tradițiilor și folclorului, salvarea înțelepciunii acumulate în mentalul colectiv, viețuirea în armonie cu natura devin prioritare. Mai ales pentru tineri, nevoia de a face parte dintr-un grup cu valențe culturale ancestrale pare a conta mai mult decât sarcina de a servi unei cauze religioase ambigue. 

Așa se face că, revenind printre cele lumești, mesajul Domnului nu se dezice de sine, ci învie într-o nouă formă, jucând un rol adaptat mileniului trei. Așa sau în alt fel, cu sau fără permisiunea bisericii, Vrerea Domnului coboară pe pământ, punctând destinele noastre.

„Si a Déu vols pregar posat en la mar”, postulează valencienii („De vrei să te rogi la Dumnezeu, intră în mare”). În consecință, în noaptea lui 24 iunie, suflarea de pe litoral obișnuia să se adune pe plaje, în jurul focurilor care marcau debutul verii. În astfel de ocazii, scalda și picnicul la botul calului erau obligatorii.

Lui San Juan îi urmau fieste peste fieste, ocazii la care spaniolii încorporau marea în calendarul lor festiv, ca pe un decor de la sine înțeles. Scene cu pirați care descindeau din bărci, „atacând” sătenii, respinși mai apoi cu brio, erau jucate frecvent, tot acolo. Până și cei trei Magi de la Răsărit aveau obiceiul să vină pe mare, aducând pe 6 ianuarie cadourile de Sărbători pentru copii cuminți. Nimeni n-ar fi crezut că vom apuca vremuri în care însăși accesul la mare se va interzice ferm! 

Toată lumea speră că, pentru „adulții cuminți”, Semana Santa Marinera a anului viitor va veni după tipicul ei obișnuit, chiar dacă ușor excentric: pe plajă, vajnicii costaleros vor purta din nou tronul cu statuia lui Isus printre turiștii iritați, întinși la soare, dând cu el o raită prin apa până la genunchi.

În astfel de ocazii, ca într-un tablou de Dalí, trupul dezvelit al lui Cristos seamănă frapant cu muritorii despuiați de la picioarele lui. Sunt momente în care o revelație pământeană își face loc în mintea privitorului, anume că, totuși, nu s-a schimbat mare lucru pe glob în ultimii 2000 de ani.

Acest instantaneu suprarealist s-ar încadra de la sine în „rama” peisajului spaniol clasic. Lumea și-ar reintra în făgașurile „normale” iar inimile localnicilor ar sălta fericite, revenind la locul lor. Acest ev aprins de aparent interminabile Săptămâni Succesive ale Patimilor Înăbușite s-ar clasa atunci la singurul loc din istorie pe care îl merită cu prisosință: cel de notă marginală de subsol. 

 

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, 2021

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.