Daci nemuritori / Ana Calina Garas

SARMISEGETUZA

Într-o zi, l-au dus pe Tudor la Sarmisegetuza, unde susţinea el că a fost a doua capitală a lui Burebista.

Profesorul a intervenit aducând o completare: Sarmi-seget-uza (Sarmi- zeget-usa): „Eu nu mă grăbesc să curg“, aşa se traduce în sanscrită.

Știu acum că denumirea capitalei în documentele istorice este Sarmizegetusa, dar eu am ales ortografierea pe care am învăţat-o la şcoală. Ofiţerul l-a întrebat pe Tudor: Deci unde a fost Sarmisegetuza, clarvăzătorule?

< Fig. 7 > Ruine din Cetatea Ulpia Traiana Augusta Dacia, Sarmisegetuza (Hunedoara)

Tudor parcă a dobândit atunci o putere şi mai mare de a vedea nevăzutul, a avut chiar o viziune mai clară.

Din poarta cetăţii, parcă îl întâmpina Burebista, maiestuos şi jovial. Conducător, slujitor şi rege al neamului traco-geto-dac, bun, drept şi viteaz, dar neiertător cu duşmanii întru apărarea locului.

Vedea în jurul cetăţii Sarmisegetuza întinderea holdelor îmbelşugate, pentru că pământul era roditor şi geto-dacii erau pricepuţi agricultori, apicultori şi crescători de vite.

Profesorul: Aşa cum i-a descris Ovidiu, „Dacii erau cu o mână pe coarnele plugului şi cu o mână pe armă“, pe atunci avea prinos truditorul şi oşteanul, vitejie.

Tudor: Cât despre cetatea Sarmisegetuza Regală, o văd în acest loc deschis, unde peste tot se mişcau oameni cu arme, cu săbii, platoşe şi lănci, peste tot călăreţi înarmaţi, intrând sau ieşind din cetate. Hărmălaie de copii jucându-se de-a lupta, huruit de care încărcate cu mărfuri de schimb venite pe Dunăre. Parcă îşi aducea aminte că a vieţuit în acest neam de viteji, care i-a îngrijorat pe împăraţii romani cu spiritualitatea, simplitatea şi curajul lor.

Simţea cum din inima lui se revarsă o nesfârşită lumină şi o neţărmurită iubire pentru acest loc al neamului geto-dac.

Tudor reia: Sarmisegetuza Regia a fost capitală în timpul lui Burebista şi Decebal, aici la izvoarele Văii Bistrei, aproape de Porţile de Fier ale Transilvaniei. După ocuparea parţială a Daciei de către romani, a devenit Augusta Ulpia Traiana, şi mai târziu, pe timpul împăratului Hadrian, s-a numit Augusta Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Aici a fost cetatea cea bătrână, cu ample spaţii de locuire pentru societatea geto-dacă.

Sarmisegetuza, prezentată oficial capitală pe Dealul Grădiştei, este un fals major privind civilizaţia geto-dacă, a insistat el.

Până acum, pe Dealul Grădiştei nu s-a identificat nicio construcţie căreia să i se fi putut atribui funcţionalitatea de reşedinţă regală. Când a spus asta, a privit spre ofiţer, care se încruntase şi pe faţa lui se deschidea un hău de răutate.

Cine a permis, după două mii de ani şi cu ce scop mutarea abuzivă a Capitalei pe Dealul Grădiştei? a întrebat Tudor.

Îşi dădea seama că Sarmisegetuza nu a pierit, pentru că e nemuritoare, e aşa cum a văzut-o el în alte vremi, dar aceşti căutători cu ochi lacomi nu o văd, totul e ascuns, chiar şi potecile sunt sigilate cu semne sacre.

Le-a mai zis însoţitorilor că pe Dealul Grădiştei nu putea fi şi nu a fost o Sarmisegetuza capitală, ca sediu politic şi administrativ. Capitala Daciei a fost din totdeauna pe drumul de la Haţeg spre Caransebeş, cea care a fost asediată, cucerită şi apoi remodelată de romani, devenind Ulpia Traiana.

Ai început să trăieşti din fabulaţii. Asta nu e decât o invenţie de a ta, a spus ofiţerul însoţitor.

Dacă nu vă place ce auziţi, nu mai spun nimic.

Vedea crescând ura ofiţerului trufaş, care i-a dat de înţeles că sunt mijloace să-l facă să vorbească despre acele secrete, la care numai el avea acces.

E şi tortura dacă nu vrei să răspunzi sau, mai rău, îţi tăiem limba ca să nu mai poţi povesti nici altora.

Tudor îi privea fără mânie sau înverşunare, dar purta pe faţă un zâmbet trist, parcă de mila acelui om vanitos.

De ce nu vreţi să vă spun adevărul şi acceptaţi mistificarea capitalei dacilor, confundând-o absurd cu centrul lor de cult?

Conducerea militară şi cea spirituală erau separate pe vremea aceea, chiar dacă pe Zalmoxe şi pe Deceneu i-au făcut regii părtaşi la guvernare.

Profesorul de istorie a intervenit din nou: În anul 1954, sub conducerea arheologului Constantin Daicoviciu, a început pe Kogaion descoperirea sanctuarelor care stătuseră acoperite 1 848 de ani.

Iar în cartea Kogaion, Timotei Ursu vorbeşte despre reconstituirea universului spiritual al geto-dacilor pe Dealul Grădiştei. Autorul cărţii a participat personal la redescoperirea sanctuarelor, la măsurătorile de teren, ca organizator al unei echipe de studiu pluridisciplinare.

Din rezultatele studiului reiese că pe muntele Kogaion a fost doar centrul sacru al dacilor. Timotei Ursu propune o revizuire a concluziilor privind locul capitalei dacilor, Sarmisegetuza.

După acea dispută, Tudor a fost trimis într-un centru medical unde doctorii au încercat cu aparate speciale să afle ce puteri paranormale ar avea. Însă rezultatele medicale arătau că totul era normal. Doar un medic parapsiholog a înţeles că Tudor avea capacitatea de a vedea ce s-a întâmplat în vieţile anterioare. Trecutul lui nu era mort, ci acumulat şi putea fi retrăit.

Întors de la spital, Tudor s-a dus la birou unde îl aşteptau cei din echipa de lucru, care primiseră raportul asupra sănătăţii lui.

Hei, reîncarnatule, ne spui şi nouă cum vezi lucruri nevăzute? a întrebat ofiţerul în batjocură.

Toţi ne naştem puri şi putem vedea chiar lucruri nevăzute, elevarea deosebită a conştiinţei poate să o dobândească oricine, prin voinţă, perseverenţă şi credinţă.

Asta l-a supărat pe ofiţer, considerând că Tudor îl crede incapabil şi inferior.

Tudor îşi dădea seama că de când a plecat la armată, trăia printre oameni în care clocoteau suferinţe nemaiîntâlnite de el: vanitatea, însingurarea, ura, invidia, agresivitatea. Oamenii păreau să-şi fi pierdut iubirea şi nu mai erau în stare să-şi întoarcă privirea către propria inimă, crezând că puteau, cu mintea lor, stăpâni lumea pe frecvenţele joase ale urii şi invidiei.

Tudor i-a cerut o învoire Profesorului să meargă să-și vadă părinții. De când muica i-a zis că „parcă a căzut din cer“, acele vorbe îl preocupau, mai ales realizând că avea niște daruri ieșite din comun.

La casa părinților săi, care stăteau în post și rugăciune pentru el, a fost primit în vibrația iubirii și luminii lor. Ei lăsaseră de mult timp în urmă tot ce era așteptare și dorință, orgoliu, ură și invidie, de aceea îi simțea în inima lui deasupra lumii împărțite în lucruri, cuvinte, trăiri, fapte și gânduri potrivnice.

– Doamne, dă-le nemurirea în aceste trupuri cât sunt și eu pe pământ, se ruga el.

Lângă ei se simțea protejat de pustiitoarele gânduri trimise de mințile tulburi ale celor care vor să stăpânească lumea pământeană.

Vă rog să-mi spuneți povestea vieții mele, i-a rugat Tudor pe părinți.

Muica l-a chemat la umbra mărului din fața casei și s-au așezat pe un cojoc întors cu mițele în jos.

Erai un băiat frumos și dolofan, de trei-patru ani când te-am găsit lângă sălașul nostru aici, în țarină. Ne întrebam plini de mirare, eu cu moșu, de unde ai apărut, poate te-ai rătăcit de prin vecini. Ți-am dat să bei lapte și, fiind vară, am stat cu tine afară să vedem dacă vine cineva să te caute. Când s-a înserat, am intrat în casă, te-am spălat, te-am hrănit și te-am culcat. Eu cu moșu meu am rămas la focul din vatră și ne minunam de întâmplare. Gândul mi-a fugit la copilul meu plecat la război și care nu s-a mai întors, socoteam că, dacă trăia, acum am avea un nepot ca tine. Un dor m-a cuprins. Am intrat încetișor în cameră să te vad dormind și s-a aprins în sufletul meu de mamă un drag de tine, care parcă zâmbeai în somn. Când m-am întors, moșul m-a privit lung și mi-a zis:

Așa am fi avut și noi un nepot, dacă nu ar fi plecat copilul nostru, Tudor, la război.

La asta m-am gândit și eu, iar durerea noastră s-a slobozit în lacrimi, ce străluceau în lumina focului din vatră ca boabele de rouă străluminate de soare.

Auzi, nevastă, mă întreb, al cui o fi acest prunc?

Și eu mă întreb, trebuie să fie al cuiva, că doar n-o fi căzut din cer ca marele Zalmoxe zidit în cer și coborât în trup printre oameni. Se spune că a fost găsit acoperit cu o blană de urs. M-aș bucura să nu fie al nimănui, să ne fi făcut Creatorul un dar.

O fi al vreunei fete care l-a făcut din flori și n-a vrut să știe nimeni că are un copil. Cineva care a știut că nu mai avem pe nimeni.

Moșul a zis că el o să meargă mâine-zi în sat și o să afle dacă s-a pierdut vreun copil.

Dar să nu te duci la primărie, că dacă nu se află al cui este, o să vină să ni-l ia ca să-l dea la stat, i-a zis nevasta.

Și așa au stat ei de vorbă până începuse să se albească de ziuă, cu dorința în suflet să le rămână al lor copilul.

Fiindcă le sărise somnul, bărbatul a ațâțat focul, iar ea s-a dus să-l privească în lumina zorilor, până când copilul s-a trezit. El a deschis ochii zâmbitor și a întins mâna spre fața ei. S-a aplecat să-l sărute și la atingerea lui a apărut o străluminare și s-a retras cam mirată, dar cu îndoiala că poate i s-a părut.

Cum te cheamă, te-am întrebat cu voce caldă, dar tu n-ai spus nimic, doar ai zâmbit. Te-am luat în brațe și îți simțeam căldura corpului cu bucuria atingerii, a prospețimii. Când te-am lăsat din brațe, am observat că mă urmăreai cu privirea, apoi mergeai după mine dacă treceam în altă cameră sau ieșeam afară.

Eu parcă întinerisem, îmi aduceam aminte când Tudor, băiatul meu, se ținea după mine și din când în când ridica mâinile să-l iau în brațe. Nu-mi terminasem gândul, că te-am văzut și pe tine cu mâinile întinse, ca băiatul meu.

Tudor ți-am zis, tu ești Tudor, și același zâmbet drăgălaș a apărut pe fața ta. Credeam că e într-un vis, dar nu era vis, îmi ziceam. Doamne ferește, doar nu mi-am pierdut mintea de dorul băiatului meu.

Când făceam treburi pe lângă casă, te aduceam aici la umbra mărului și te așezam pe cojoc, iar tu te întindeai să culegi flori și parcă vorbeai singur și te bucurai, scoteai câte un gângurit și-ți făceai singur șagă.

Mai spre seară, s-a întors moșul meu din sat și eu m-am dus înaintea lui să aflu ce vești avea despre vreun copil pierdut.

N-am aflat că cineva pierduse vreun copil, dar nici eu n-am spus că am găsit vreunul, a zis el în glumă.

Când s-a apropiat de tine, te-am văzut că ridicai mâinile spre el.

Ia-l în brațe, nu vezi că asta vrea, am spus eu.

Privind direct la fața lui, ai început să-l tragi de mustață, cum făcea copilul nostru.

Câteva zile ne-am frământat ce să spunem sătenilor despre tine, tot cu frică să nu vină cineva să te ceară. Din vorbă în vorbă, parcă cineva ne-a șoptit să spunem că ești nepotul adus de o fată din alt sat, de care fiul nostru Tudor era prins și voia să se însoare dacă nu pleca în război.

Așa, într-o duminică, am plecat prin sat cu tine între noi, ținându-te amândoi de mâini. Eram nespus de fericiți și spuneam celor care întrebau despre tine povestea inventată de noi.

 Așa a început viața ta, Tudore, în familia noastră, unde te-am crescut cu dragoste, că pentru tine aveam o trăire dincolo de cuvinte, o trăire din inimă. Eram cuprinși de un sentiment de recunoștință, de împlinire, sentiment care ne copleșea până la lacrimi, pentru acest minunat dar care ai fost tu.

Tudor s-a întors la armată. Pentru că timpul se răcise şi era o toamnă ploioasă, mergeau tot mai rar pe teren. Se întâlnea cu profesorul de istorie în biblioteca Universităţii, unde stăteau de vorbă. Profesorul înregistra ce spunea Tudor şi din când în când intervenea, aducea o completare sau citea câte un paragraf din vreo carte.

După ce ai trăit în timpul lui Zalmoxe, când îţi mai aduci aminte că ai mai trăit pe pământ?

Probabil aveam misiuni pe pământ în perioada marilor evenimente, pentru că îmi aduc aminte acum de perioada lui Burebista.

Va urma…

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.