Ca și când nu era de ajuns că suntem primii la analfabetism funcțional în Europa, iese la iveală, în ultima vreme, că ocupăm primul loc și la analfabetism științific, și la analfabetism numeric. Conform studiului TIMSS 2019, la matematică, fizică, chimie și biologie, România se situează sub media internațională de 500 de puncte, rămânând consecventă acestei subclasări de-a lungul ultimelor două decenii (între 458 și 479). Studiul (implementat la noi de Universitatea din București) ne spune că analfabetismul numeric și cel științific afectează 22% din efectivele de elevi de clasa a VIII-a. În același timp, 48% dintre aceștia sunt sub nivelul mediu-funcțional de performanță în primul caz și 51% în cel de-al doilea. În majoritatea țărilor participante, tipurile acuzate de analfabetism se poziționează sub 13%. Prin urmare, matematica și științele – discipline fundamentale, cu rol major în procesul formării – reprezintă provocări mult prea mari pentru un număr important de elevi români aflați la sfârșitul gimnaziului, adică într-un punct nodal al evoluției lor.
Situația trebuie judecată la rece, cu luciditate și echilibru: nici în baza unei perspective catastrofice – tendință manifestă în spațiul public, sub semnul breaking news și al lamentării neputincioase –, nici în ideea minimalizării rezultatelor și a semnificației lor. Până una-alta, un lucru este cert: dintre cele 12 țări europene participante, România se află pe ultimul loc. Înainte de toate, îngrijorător este numărul mare de elevi, 22%, care cade sub incidența definiției de mai sus, semnificativ superior celui european, aflat sub 13%. Comparația ne oferă o perspectivă utilă care ne arată unde ne situăm în Europa, dincolo de imagini prefabricate și mituri, rostogolite de la o generație la alta în mentalul colectiv. Privind în aria efectelor pe termen lung, conform unui studiu al Universității Oxford, tinerii care nu mai studiază matematică după 16 ani se dezvoltă insuficient la nivel cognitiv. Un ultim aspect, dar nu cel din urmă, care relevă, de asemenea, gravitatea și amploarea problemei, este faptul că, în ceea ce ne privește, situația nu reprezintă un accident, un declin episodic și conjunctural, ci, mai degrabă, nivelul real înscris într-o „tradiție“ a ultimilor 20 de ani.
Care sunt cauzele acestei stări de lucruri? Cea mai importantă, indicată de studiu, vizează absența sau slaba calitate a resurselor necesare pentru un act educațional substanțial și eficient. Ridică dificultăți la acest capitol: accesul limitat la tehnică de calcul, numărul redus de laboratoare, insuficiența experimentelor științifice. Alte cauze sunt inegalitatea de șanse și lipsa accesului egal la o educație de calitate, inechitatea sistemului, diferențele în actul predării. Extinzând discuția privitoare la cauze, trebuie să luăm în calcul și modul în care sunt abordate și receptate disciplinele. Pentru mulți dintre elevi, matematica și științele sunt materii grele, față de care nu simt nicio atracție, învățarea lor fiind o obligație, o corvoadă, uneori un coșmar. În mare măsură, este efectul unei abordări didactice ancorate în orizont teoretic, fără conexiuni în universul cunoașterii, fără aplicarea cunoștințelor în experimente științifice și raportarea lor la lumea reală.
Rezultatele de mai sus pledează pentru necesitatea unei schimbări de fond la nivelul predării acestor discipline, al metodelor și instrumentelor de livrare a informației și de învățare. Este nevoie – deși cuvântul e mare – de o reformă didactică în ceea ce privește matematica și științele, care ar „umaniza“ materii receptate, prin tradiție, ca fiind foarte dificile sau chiar inaccesibile. O astfel de schimbare, mai mult decât necesară, ar putea să deschidă apetitul cognitiv și porțile înțelegerii multora dintre elevii aprioric pierduți pentru cauză și să le transforme chiar în discipline atractive. Dar pentru această reformare în viziune și abordare este nevoie de resurse materiale și umane, de logistică, tehnologie și de profesori bine pregătiți și dedicați, dispuși ei înșiși să învețe continuu și să se adapteze provocărilor, cu spirit creativ și inovativ.
Astăzi, în era cunoașterii și a tehnologiei digitale, educația nu se mai poate limita la predarea tradițională, la profesorul resemnat care umple tabla cu semne indescifrabile, la manual, caiet, riglă și creion. Instrumentele digitale – de care, vrând-nevrând, pandemia ne-a apropiat mai mult – deschid perspective nebănuite asupra matematicii și științelor, revelându-li-le elevilor în adevărata lor complexitate și profunzime, de materii esențiale ale cunoașterii și existenței. Timpurile se schimbă, cunoașterea parcurge progrese majore, iar predarea matematicii, fizicii și chimiei nu poate să rămână la fel ca pe vremea lui Spiru Haret. Pe planetă se fac experimente fabuloase ca anvergură și complexitate, există acceleratorul de particule de la CERN, laserul ELI de la Măgurele (cu toate problemele lui), telescopul Hubble își continuă odiseea prin spațiu, rovere se plimbă nestingherite pe Marte, un elicopter zboară prin atmosfera rarefiată a Planetei Roșii, iar toate acestea implică matematică, fizică, chimie, biologie. Dacă li s-ar explica ce rol au „odioasele“ materii – din care ei nu văd (și nu le înțeleg) decât cifre, simboluri și formule – în aceste evenimente planetare și cosmice, poate că altfel s-ar apropia de ele.
Un rol de prim ordin în acest proces îl au cadrele didactice. Există, desigur, profesori competenți și dedicați, care fac tot ce pot și ce trebuie pentru a-i învăța carte pe elevi. În același timp, se insinuează în învățământ o mentalitate a blazării și a rutinei, un refuz de menținere pe cursul evoluției, de a fi up-to-date cu tot ce e relevant în materie, chiar un dezinteres pentru schimbare, inovare și progres. La originea acestei mentalități stau condițiile de azi ale profesiei didactice și ale sistemului: salarii mici, cele mai mici din UE (ne-am obișnuit să deținem supremații negative), lipsa perspectivelor, conservatorismul, politizarea, insuficienta susținere a meritului și a valorii. Cariera didactică nu mai reprezintă un scenariu atractiv și viabil pentru absolvenți, care preferă alte proiecte, capabile să le ofere șanse și perspective reale, nu doar satisfacții ipotetice. De aceea, tot mai puțini pariază pe cartea catedrei în zilele noastre. Fenomenul afectează prevalent disciplinele care cad sub lupa critică a TIMSS. Soluția actuală este una de compromis și constă în acoperirea catedrelor vacante cu suplinitori și, mai ales în mediul rural, cu suplinitori necalificați.
Lărgind perspectiva asupra universului învățământului românesc de azi, observăm o serie de lucruri critice. După cum atestă studiile și testările internaționale, suntem primii la „analfabetism funcțional“, „analfabetism științific“ și „analfabetism numeric“. Probabil că și la analfabetism pur și simplu, stăm tot „bine“, dată fiind persistența unui fenomen nefast precum abandonul școlar, pe fondul sărăciei, dramelor sociale și al înapoierii. Cum a ajuns școala românească la asemenea „performanțe“? Răspunsurile ni le oferă trecutul recent și prezentul, ni le pune la dispoziție evoluția postdecembristă a educației, cu lungul și chinuitul proces de reformare. Pe de o parte, haosul social și politic, confuzia valorilor, corupția, sărăcia endemică, migrația forței active și toate fenomenele implicate au afectat profund și învățământul. Pe de altă parte, lipsa viziunii și a coerenței, finanțarea insuficientă, neatractivitatea profesiei didactice, politizarea sistemului, inexistența unui proiect pe termen mediu și lung au subminat progresul și modernizarea școlii.
„Analfabetism funcțional“, „analfabetism științific“, „analfabetism numeric“, analfabetism pur și simplu. Soluțiile problemelor sunt cuprinse în cauzele lor și nu reclamă decât schimbarea semnului, de la minus la plus: adică viziune, finanțare, o nouă mentalitate, profesionalizare, egalitate de șanse, transformare în spiritul timpului și în sensul viitorului. Dar pentru toate acestea ne mai trebuie ceva: politicieni competenți și responsabili, care să înțeleagă importanța și rostul educației în lumea de azi și în dezvoltarea țării. Și care să-și dorească un lucru: să nu mai fim ultimii în Europa, ci în plutonul fruntaș, dacă nu, măcar la unele categorii, chiar primii. Tot într-o trecere fundamentală de la minus la plus. Ar fi un proiect politic major, pe care-l așteptăm de trei decenii.
Sorin IVAN
https://tribunainvatamantului.ro/analfabetism-modernizare-viitor/