default-logo

Marian Nencescu într-o maieutică neconfortabilă

        Deși autorul își intitulează dialogurile ca fiind „confortabile”, adică neiritante și în limitele cumsecădeniei, cred că Șerban Cionoff, a observat bine, în rândurile sale prefațatorii, că „numai confortabile nu sunt” și l-a înțeles mai bine decât a lăsat de înțeles însuși autorul.

      Nu ascund că sunt un mare cititor de interviuri și nu cred că din lecturile mele lipsesc prea multe lucrări de acest gen. Cât privește cartea lui Marian Nencescu, Dialoguri confortabile (UZP, București, 2021), pot spune că m-a găsit într-o perioadă aridă, când chiar simțeam nevoia unei lecturi consistente  și bine dozată epistemic.  Or, cele 15 dialoguri  realizate de Marian Nencescu chiar au venit în întâmpinarea acestei opțiuni subiective.   În paginile ei regăsim liniile de sens și de zbatere a vieții noastre spirituale în această lungă perioadă de pandemie nefericită, care a schimbat multe din tabu-urile noastre habituale.

      Pe cine provoacă și cu cine dialoghează autorul în această carte, menită  să răscolească mediul cultural românesc?

      N-aș vrea să intru într-un dezacord radical cu cei care consideră că partea activă a unui  interviu, cea care-i conferă substanță și conținut  este cea care  răspunde la întrebări, pentru că și cel care provoacă  și formulează întrebările este la fel de importantă. Un interviu presupune o fază pregătitoare, de documentare și de adâncire în universul celui intervievat, pentru că nu poți realiza un dialog cu cineva căruia nu-i cunoști opera sau opiniile. Sunt convins că fără această etapă preparatorie nici interviurile Eugeniei Vodă  n-ar avea trecerea și audiența cunoscute. De asta spun, rolul celui ce interoghează, relaxează și problematizează dialogul și-l provoacă pe intervievat, nu este deloc unul minor și neînsemnat. El incită,  el conduce discuția și el știe unde trebuie să ajungă mergând dintr-o întrebare în alta. Cu știință sau fără știință, autorul intră în rolul lui Socrate și scoate de la interlocutor, ceea ce probabil n-ar fi mărturisit niciodată prin voie vegheată.  

      Am citit atâtea interviuri în care autorul nu știa nimic despre viața interlocutorului și nu citise nimic din opera lui, cumulasem o dezamăgire așa de îmbufnată încât îmi propusesem,  la un moment dat, să evit acest gen de lecturi. Cunosc mulți animatori ai acestui gen literar care îl promovează, nu pentru că vor să lămurească aspecte din viața sau creația celui intervievat, din care n-a citit nici un rând, ci pentru că speră ca sub autoritatea comilitonului își va găsi și el un loc, o minimă e. Revin însă la carte. Regăsim în acest volum 15 interviuri, realizate cu publiciști, scriitori și gânditori cu reputație, cu notorietate, care vitaminizează discursul filosofic românesc și-l ține în competiție cu ceea ce se  procesează în gândirea europeană. Pe mulți dintre intervievații lui Marian Nencescu îi cunosc, îi prețuiesc și-i citesc cu interes și plăcere, ori de câte ori mi se oferă ocazia. Pe Ștefan Mitroi, bunăoară, a cărui carte Dulce ca pelinul n-am putut-o epuiza printr-o simplă lectură, și-a a rămas mereu prezentă pe masa mea de lucru pentru recitire și relectură, în speranța că-i voi epuiza până la urmă multitudinea de sensuri  implicate. 

     Este scriitorul un Demiurg care, sub formă narativă sau poetică, redă oamenilor viața înapoi? Cred că se poate spune și așa, dacă-l avem în vedere pe Eminescu, pe Blaga, pe Nichita și pe alți dăruiți actului de creație, deși noțiunea de scriitor este așa de generoasă că primește în cadrele ei și pe cei ridiculizați de Alex Ștefănescu în efemera lui emisiune televizată  Tichia de mărgăritar. 

     În două dintre interviuri i-a avut ca parteneri de dialog pe filosofii Alexandru Surdu și pe Gh. Vlăduțescu, amândouă dialogurile mustind de idei euristice, de adâncime metafizică și de spirit vizionar.  Se poate vorbi de o filosofie  națională?  Nu cred prea  mult în ideea naționalității în filosofie, spune Gh. Vlăduțescu, și ideea poate fi comentată, de vreme ce majoritatea gânditorilor români și-au decontat speculațiile metafizice din cercetarea specificului național și a identității românești. Sigur, obiectul filosofiei rămâne universalul, existența ca totalitate, dar poate nu este lipsit de interes metafizic felul în care universalul se particularizează, capătă determinații etnice și configurează imaginea nației cu care face simbioză. Nu mai spun că același raționament operează și în cazul religiei.  Pliată pe nevoia de credință a unui popor, o religie capătă, volens-nolens, și câte ceva din particularitățile lui identitare, se particularizează  și consubstanțializează cu el. Că o filosofie a specificului etnic răspunde și unei aroganțe și alimentează  un orgoliu național e o altă problemă de care nu ne ocupăm în aceste rânduri  ocazionale. 

     Nu putem trece cu vederea schița de profil creionate lumii contemporane, dominată de manele și kitsch care o urâțesc și o deturnează din normalitatea ei genuină. Privind lucrurile dialectic, putem admite că problema nu este a existenței răului și urâtului, ci a acceptării lor publice, a capacității de care dispune o comunitate pentru neutralizarea lor. Aici se încurcă lucrurile, dacă răul, urâtul, kisch-ul, mediocritatea au devenit noime de viață și conduită pentru majoritatea populației îndreptarea devine  greu de înfăptuit. Cioran aducea în discuție conceptul de mijlocie, adică ceea ce constituie majoritatea unei societăți, cea care dă trendul de evoluție. impune modul de viață și modelele de urmat într-o societate. Când această mijlocie este constituită din din ceea ce reprezintă negativitatea unei societăți – răul, urâtul, submediocritatea, kitsch-ul – atunci terapeutica devine anevoioasă, poate chiar imposibilă.   

      Un interviu mai desfășurat îl are de comiliton pe filosoful Alexandru Surdu, autorul unui mod de gândire original, sistemul pentadic, luminat de duhul vechilor înțelepți (sophoi) a traco-geților menționați de Pitagora. Dialogul insistă mai mult pe lucrarea  Pentamorfoza artei esențială  în articularea sistemului pentadic, elaborat de Al. Surdu într-un elan constructiv decomplexat și de glorie apusă. Căci autorul a refuzat să creadă că vremea marilor sinteze filosofice a apus și că în prezent nu se mai pot face decât comentarii filosofice

     Realizat în condiții de pandemie, dialogul nu putea ignora momentul nefericit,  mai ales că în lucrarea sa, mai sus amintită, filosoful Al., Surdu acordase un loc privi-legiat romanului  Ciuma a lui Camus. Virusul, spune Al. Surdu, nu este inamicul, el este arma. Așa cum era gazul în Primul Război Mondial , după care arma chimică a fost interzisă. Arma bacteriologică  n-a fost încă interzisă. Nu s-a gândit nimeni s-o facă. Motivul ar fi acela că epidemiile bacteriologice ar fi naturale. Dar și gazele sunt naturale. Artificială este însă aruncarea lor în tranșeele militarilor (p.137).   

     Întregul interviu este o radiografie a evoluției pandemiei și a consecințelor ei nefaste. Lumea este guvernată defectuos, după voința unor forțe obscure, care stau în spatele acestor fenomene. Starea de izolare, de ascundere, nu este total străină românilor.  Românii s-au tot ascuns, ba de goți, ba de unguri, ba de tătari. Și cine s-a ascuns bine, a scăpat. Am avut, ce-i drept, munții și pădurile. Mulți au scăpat prin păduri și de ciumă, și de holeră. Și unii, cei cu vile răzlețe prin pădurile   patriei, scapă și de coronavirus (p.148). 

     Există în interviul luat acad. Al. Surdu multei idei, observații și constatări care ar trebui să dea de gândit guvernanților, dar nu cred că interesează pe cineva. România, spune filosoful, are cele mai multe farmacii din lume, raportate la numărul de locuitori (p.158). Oricum, perspectiva este apocaliptică. Va trebui să ne obișnuim cu coronavirusul, așa cum conviețuim cu cel gripal, Aceasta va fi de acum încolo viața noastră, că botnițele numite măști vor fi înlocuite treptat cu măștile de gaze, căci întreaga  atmosferă va fi bombardată cu viruși, cu bacili și bacterii ucigașe. Că vor fi  săpate găuri în pământ și oamenii vor trăi în caverne (p.159). 

     Firește, va fi revoluționată știința, numai că orice descoperire științifică și orice invenție poate fi folosită ca armă. Și până acum așa s-au petrecut lucrurile.  Și mai este ceva: toate științele ajung, la un moment dat, la un punct de maximă extensiune, astfel încât dezvoltarea lor în continuare devine primejdioasă pentru existența omului, pentru sănătatea și pentru viața lui.

     Cum se vede, tabloul e sumbru, iar consecințele acestei evoluții ubu-ești vor fi, în plan politic, alunecarea spre regimurile autoritare. Deja cenzura este un fenomen curent, chiar dacă momentan se impune oarecum subtil și discret, ca fiind în folosul omului. 

     Interviul are și un post-scriptum: N-aș fi crezut vreodată, la vremea când purtam  acest dialog, că el se va transforma într-un felde testament spiritual al profesorului Alexandru Surdu. Poate că dacă aș fi bănuit măcar ceva, nici nu l-aș fi mai provocat. Trei luni mai târziu inima marelui Om și prieten, care m-a onorat cu intimitatea sa creatoare, înceta să mai bată.

     Asta nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm, căci ne spunea chiar profesorul Alexandru Surdu, obișnuința înseamnă moarte. (p. 165).

     Un alt interviu, plin de substanță, de conținut și de idei rezolubile este realizat în parteneriat colocvial cu Doru Dinu Glăvan, președintele  UZR. A fost șansa ziariștilor din România să găsească omul providențial care să conducă această breaslă și să se intereseze  efectiv de statutul ziaristului și de recunoașterea rolului său profilactic în devălmășiile vieții noastre sociale. Prin zbaterile sale s-a recunoscut ziaristului rolul de creator, cu toate consecințele derivate și tot prin intervențiile sale s-a recunoscut ziariștilor dreptul la îndemnizația lunară, asemeni celorlalte  categorii de creatori. Sub președinția sa, s-au creat premisele înființării Institutul Cultural Mihai Eminescu și se are în proiect construcția unei Case a Jurnalistului, cu toate dotările necesare. Are, se vede de departe, excelente însușiri  manageriale și luptă prin toate mijloacele să consolideze demnitatea calității de ziarist.

       Și mai amintim, măcar telegrafic și fugos, de interviul luat lui Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, din care aflăm despre participarea celui mai înalt for al intelectualității românești la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri și despre lucrările editate, sau în curs de elaborare, consacrate acestui moment istoric. Ca insulă de latinitate la porțile Orientului, românii  au supraviețuit  nmai pentru că s-au constituit într-o organizare statală. Nu supraviețuiesc decât popoarele  capabile să-și făirească state, adică organisme capabile să le ocrotească, să le organizeze, să le ferească de agresiuni și care să le dea măsura potrivită a vieții în comunitate (p.119).   Absolvent, ca șef de promoție a liceului  Andrei Șaguna din Brașov –  școală de prestigiu prin cancelaria căreia trecuse, efemer, și nonconformistul Cioran, actualul președinte al Academiei Române este unul din cei 49 de academicieni furnizați de această școală culturii naționale și panteonului național de valori. 

      Alte interviuri interesante sunt realizate în parteneriat cu Horea Mihai Bădău,  Virgil Șerbu Cisteianu, Dumitru Copilu-Copillin, Horea Cucerzan,  Theodor Damian,  Gheorghe Păun, Ion C. Rogojanu, Petru Solonaru și cu Radu Voinescu. Toate și fiecare în parte ar fi meritat un tratament mai desfășurat și doar spațiul limitat ne-a obligat la restricții. Îl felicit sincer pe autor pentru această culegere de interviuri – toate la un loc având menirea de a reconstitui  câte ceva din zbaterea noastră 

  

                                                                                               Ionel Necula-Tecuci    

          

     

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.