default-logo

”Gheorghe I. Brătianu a trăit şi a murit pentru România Mare ˝

Pentru savantul Gheorghe I. Brătianu, fiul lui Ion I. C. Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi Cuza, România Mare nu a fost o idee trecătoare, ci un ideal pentru care a luptat cu forţa ideilor creatoare, dar şi la propriu, cu arma în mână.

Gheorghe I. Brătianu a fost istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române. S-a angajat de timpuriu în lupta pentru Unirea cea Mare. Născut în 1898, absolvise Liceul Naţional din Iaşi, debutase cu câteva luni înainte în paginile ”Revistei Istorice” conduse de N. Iorga, care într-o comunicare prezentată la Academia Română lăudase începuturile sale de elev studios, după cum afirmă într-un articol Valeriu Râpeanu.

Deşi era fiul lui Ionel Brătianu, la vremea aceea prim-ministru al României, la 14 august 1916, a cerut să fie primit ”voluntar în armată”. A luptat şi a fost rănit pe frontul Primului Război Mondial, pe Valea Trotuşului. În 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi şi fost avansat la gradul de sublocotenent. A publicat peste ani volumul ”File rupte din cartea războiului”, în care arată atmosfera dramatică de pe front.

După demobilizare, în 1918, Gheorghe I. Brătianu şi-a continuat studiile, luându-şi licenţa în drept la Universitatea din Iaşi şi în litere la Sorbona, devenind apoi doctor în filozofie al Universităţii din Cernăuţi şi în istorie medievală la Paris, la Sorbona. A fost numit titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar după câţiva ani, a fost transferat la universitatea bucureşteană în locul lui Nicolae Iorga, care fusese pensionat.

A devenit membru corespondent al Academiei Române, dar şi al altor organizaţii ştiinţifice şi culturale din ţară şi străinătate, lumea ştiinţifică recunoscându-i meritele de savant medievist.
Când a fost primit în Academie, a rostit un discurs în care vorbea despre neamul românesc: ”Istoria acestui neam – spunea în ziua de 26 mai 1943 – nu este un joc al întâmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însăşi în care s-a înjghebat, efectul unei transacţii vremelnice în ciocnirea de interese a marilor imperialisme, ce tind numai la stabilirea între ele, a unor zone de neutralizare şi de echilibru. Nu este o «Românie a Congresului» [Congresul de la Paris, 1919 – n.n] singura ce vor s-o admită istoricii unei ţări vecine, ci o Românie întemeiată pe truda a două milenii, care a clădit aici pe temelii şi mai vechi singurul popor al Europei ce a păstrat nu numai graiul şi datina, dar şi numele Romei”. (Discursul de recepţie ca membru al Academiei Române, intitulat ”N. Iorga, istoric al Românilor”).

De altfel, pentru o Românie unită şi cu graniţele întregi a militat mereu fiul lui Ionel Brătianu, inclusiv după Dictatul de la Viena din 1940, când le vorbea studenţilor în amfiteatrul de la Bucureşti: ”S-a spus acum, în urmă, că hotărârea care împarte Ardealul este un compromis între dreptul istoric al ungurilor şi revendicările etnice ale românilor. Poate, da, este un compromis, dar nu în acest înţeles. Este un compormis între Ungaria imaginară şi realitatea românească, este compromisul între ficţiune şi adevăr”.

Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, a fost din nou mobilizat pe front, participând la luptele din Crimeea.

În primăvara lui 1945 a ţinut la Şcoala Superioară de Război patru prelegeri rezumate sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”.

În studiile sale de istorie, Brătianu a cercetat constant istoria ţării sale şi a afirmat drepturile româneşti atunci când acestea nu erau luate în seamă sau nesocotite, iar adevărul era denaturat. I-a răspuns fostului său profesor de la Sorbona, Ferdinand Lot, care arunca o lumină nepotrivită asupra continuităţii noastre la nord de Dunăre. Cartea lui Gheorghe I. Brătianu apărută în vara lui 1937, în limba franceză, ”Une énigme et un miracle historique: Le peuple roumain”, ca replică la neadevărurile lui Lot (ediția în limba română, revăzută și cu un capitol nou, în 1940*) s-a întemeiat pe vaste cercetări de natură arheologică, lingvistică, etnografică şi a reprezentat un moment cu o valoare exemplară.

Scrierile sale evidenţiază în primul rând ideea unităţii naţionale, care este cheia de boltă a operei lui Gheorghe I. Brătianu.
După venirea comuniştilor la putere în România, autorităţile i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti. Vina lui era descendenţa din familia boierească şi de liberali a Brătienilor, dar şi propria lui apartenenţă la Patridul Naţional Liberal, fondat de bunicul său, Ion C. Brătianu. A fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală ”N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, i-a fost retrasă şi calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi.

În 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, fără proces, unde a murit la 23 aprilie 1953 la vârsta de 55 de ani, misterul morţii sale nefiind elucidat, dacă a fost ucis de un gardian care se purta cu bestialitate cu el sau dacă s-a sinucis. În mod excepţional s-a ştiut unde a fost înmormântat, astfel încât, peste ani, osemintele lui au fost reînhumate la conacul Brătienilor de la Florica, Argeş.

Daniela Șontică

leviatha.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.