Știrea sună sec: Cetățeanul Dușan Pîrvulovici, trăitor cu acte-n regulă (prin întâmplarea nefericită a sorții) între hotarele Serbiei de azi, a fost condamnat definitiv la un an și jumătate de pușcărie de către justiția sârbă pentru că este român, afirmă că este român și luptă întru ameliorarea vieții conaționalilor săi din Valea Timocului, în primul rând, pentru recunoașterea lor ca români (chiar dacă li se zice – și-și zic – vlahi) și tratarea ca atare. Știrea poate fi dezvoltată, apoi, cu ce-a mai spus neînfricatul patriot, cu ce s-a mai aflat pe surse, cu… cu… Și-atât? Atât! Cei ce-ar trebui să audă au urechile înfundate cu câlți și chipurile camuflate sub o mască de protecție confecționată din blană de arici.
Patriotul român Pârvu a îmbrăcat cămașa lui Tudor, s-a pus în fruntea cosângenilor săi din Timoc și-a pornit la luptă dreaptă, cu armele democrației. Tot cu armele democrației zic că luptă și numeroșii procurori și judecători sârbi, care se străduiesc de peste un deceniu, plimbând dosarul acuzării de la un complet la altul, ca să-l poată condamna pe Pârvu. Slabă victorie, obținută cu armele boante ale șantajului și minciunii, ale pledoariei deșănțate și agrumentelor false, de care râd și câinii-n Giurgiu. Victoria, adevărata (apropiata!) victorie se coace acolo, în pământului Timocului, încâlzită de osemintele celor ce-au fost aici, dintotdeauna, locuitori și stăpâni.
…Întâmplarea aceasta mă trimite cu gândul înapoi, undeva, departe de clipa de față. Era prin 1998-99. Doi timoceni sârbi rătăceau prin Paris, alături de un al treilea, timocean bulgar, căutând sprijin pentru conaționalii lor de-a ieși din negura sutelor de ani în care sufereau, condamnați de cei în mijlocul cărora trăiau, și care dețineau frâiele puterii. Am stat de mai multe ori de vorbă cu cei doi timoceni sârbi. Mi-au oferit revista „Vorba noastră” – „ca să vă obișnuiți cu necazurile noastre” – reeditată după 44 de ani de întrerupere (1948-1992) astăzi apărând ca publicație a Mișcării Românilor-Valahilor din Iugoslavia (MRVI) – vlahii, nerecunoscuți ca minoritate națională. Deși – scria în revistă și susțineau cu argument cei doi interlocutori, era/este vorba de 320 de sate și 20 de orașe, numai în Timocul sârbesc, cu peste un million și jumătate de locuitori. Deși – acești români și-au adus jertfa lor de sânge (alături de sârbi, desigur) în cele două mari războie mondiale.
Mișcarea Românilor-Valahilor din Iugoslavia era condusă de Dimitrie Crăciunovici (Crăciun!) fost ofițer în armata iugoslavă. El repeta adesea, ca pe un leit-motiv cutremurător și testamentar, îndemnând la rezistență: „Dacă murim, părinții noștri, când ne vom întâlni cu ei pe lumea cealaltă, nu vor ști sârbește și nu vor putea să se înțeleagă cu noi!”. Din aceeași durere, revista și-a înscris drept moto, pe frontispiciu, deviza: „Limba lui care o lasă / Blăstămat să fie-n casă”.
Tot pe-atunci l-am cunoscut și pe celălalt timocean, bulgarul, care în acte se numea Mladen Petrov. Se născuse în anul 1926, în comuna Cosova-Vidin (și avea să moară în 2011, în Champigny-Paris). Și-a schimbat numele, cu de la sine putere, în Ion di la Vidin – un pumn de om, în care bătea o inimă cât România Mare. Inginer de mine, lucrase în Iugoslavia, Italia, Franța – și fiecare leuț (franc sau dolar) economisit (și ascuns de nevastă, o franțuzoaică hrăpăreață; nevasta lui Pârvu a fost ademenită cu o funcție și determinată să divorțeze de el) pleca pe căi neștiute în Bulgaria, pentru sponsorizarea revistei „Vremea” ( ! ) pentru redeșteptarea românilor din Timocul bulgăresc, circa 250.000 de suflete.
Autodidact de înaltă clasă, Ion di la Vidin era un foarte bun cunoscător al istoriei, în special a Balcanilor. În anul 1991, scrie, în limba franceză, și publică la Paris, volumul „La Tribalie” – „Tribalia” (tradus și publicat, apoi, în limba română, cu titlul „Sacra Tribalia”). Imediat, Bulgaria îl declară persona non grata. Efectul este puternic: în felul acesta, află și pedantul Occident cine sunt, cu adevărat, așa-zișii timoceni.
Tribalia era/este o regiune de 40.000 de kilometri pătrați, locuită de 2,2 milioane de români, situată pe malul drept al Dunării, de la Moravia și Passarowitz (Iugoslavia) în Vest, și, trecând prin Timoc, până la Yantra și Svitova (Bulgaria) în Est. Capitala Tribaliei era orașul Bononia (Vidin). Primele date scrise despre românii tribalieni datează din timpul invaziei perșilor lui Darius (521-485 î. Hr.). Într-o cronică a lor, în care se vorbește despre acaparări de aur, se amintește și Tribalia. Acești tribalieni erau un popor traco-dacic, vorbind limba română. În legătură cu bulgarii, istoricii bizantini notează apariția, în anii 499-500 d. Hr. la Gurile Dunării, a unor barbari de pe Volga – „volgarisi”, „bolgarisi” – circa 25-50.000; în vreme ce tribalienii erau pe atunci, după Strabon, trei milioane. Bizantinii fac din ei, ca și din sârbi, un fel de jandarmi ai imperiului – și din acest moment începe tragedia românilor din Sudul Dunării.
Sudiștii aceștia au fost totdeauna alături de frații lor nordiști, cărora le-au sărit în ajutor – de la care, la nevoie, așteaptă și ei o mână întinsă, care, din păcate, se lasă mereu așteptată. Sau, cum spune Ion di la Vidin:„De la Baziaș la Giurgiu, până și câinii știu că suntem români, cu excepția fraților noștri din nordul Dunării, care continuă să ne ignore”. Ei au luptat în oștile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul – și s-au acoperit de glorie în Războiul de Independență, din 1877-1878, la Smârdan, Grivița, Plevna. A intrat în legendă fetița de 15 ani, Mărița, care a luptat, alături de alte 36 de fete, pe reduta Smârdan. A fost ucisă în ziua de 9 ianuarie 1878. În memoria jertfei ei, a fost ridicat un monument – pe care Bulgaria, arțăgoasă și infatuată, l-a dărâmat în anul 1913, după Pacea de la București. Acum, sub soarele democrației europene, aceeași Bulgarie refuză să instaleze, pe vechiul loc, noul monument el tinerei eroinei române, realizat pe banii lui Ion di la Vidin.
Dacă am început să aflăm și să înțelegem nedreptățile făcute acestor frați astăzi, într-o vreme condusă de legea drepturilor omului, recunoscută unanim pe mapamond, cum va fi fost viața lor mai înainte, în plină epocă de înflorire capitalistă? – mă întreb și întreb. Iată un exemplu edificator, datorat tot lui Ion di la Vidin. Pe atunci, sub luminoase monarhii, care mai târguiau vorbe frumoase și bezele diplomatice între ele, unele familii de români timoceni, spre a nu-și uita limba și a încerca să facă și un rost mai bun urmașilor lor, procedau astfel: veneau pe ascuns cu copiii la malul Dunării și-i treceau noaptea, cu barca, pe malul celălalt, românesc. După un timp oarecare, cât să ajungă părinții înapoi, copiii începeau să țipe și să plângă, până erau descoperiți de grăniceri. Așa reușeau fiii timocenilor (puțini, desigur) să facă școală în țara-mamă. Faptul că li se interzicea să vorbească românește și se făceau presiuni puternice pentru impunerea limbii sârbe – are și el o explicație: s-au găsit istorici sârbi care susțin că așa-zișii vlahii sunt de fapt sârbi care au trăit cândva pe malul stâng al Dunării unde, forțați să învețe românește, și-au uitat limba lor de-acasă (sârba) pe care n-au mai putut s-o vorbească, la întoarcere; de aceea, ei trebuie să fie ajutați să revină la limba strămoșească.
Încă un moment de răscruce în soarta românilor tribalieni. S-a petrecut după primul război mondial, în timpul tratativelor de pace de la Paris. O delegație de români din Vidin, condusă de profesorul ieșean Ion Ursu, a mers în capitala Franței, să-și facă și durerea lor ascultată. Delegația Bulgară a refuzat să-i primească. La fel, Delegația Sârbă. Ultima lor nădejde: Delegația Română, condusă de marele luptător și patriot, Vaida Voievod. Nici Delegația Românească n-a catadixit să stea de vorbă cu acești urgisiți ai soartei.
…Înainte de-a ne întoarce la cazul Pîrvulovici, se cuvin amintite și cuvintele testamentare ale lui Ion di la Vidin, în deplină consonanță cu zicerea lui Dimitrie Crăciun. Zice (repet) Crăciun: „Dacă murim, părinții noștri, când ne vom întâlni cu ei pe lumea cealaltă, nu vor ști sârbește și nu vor putea să se înțeleagă cu noi!”. Concluzionează Ion di la Vidin: „Celor ce vor veni după mine le spun din suflet să vorbească, să cânte și să plângă românește, pentru că aceasta este lecția vieții și faptei mele”. Revenind, acum, după acest necesar ocol, la situația fratelui nostru, Dușan Pârvu (Pîrvulovici) îmi exprim speranța că astfel îi vom înțelege mai bine drama prin care trece el, pe care o trăiesc, alături de el, toți necăjiții noștri frați din Valea Timocului. Răspunsul ni-l putem da fiecare – în gând sau, mai ales, în faptă.
Și, totuși, de ce se cheamă românul Pârvu din Serbia, Pîrvulovici?
Ion Andreiță / UZPR