◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

1. Ultimul bal

„E sâmbătă seara, sunt singur şi trist/Beau bere cu gândul la tine”- cam aşa sună începutul unui şlagăr pe care-l cânta în anii 80 în spectacolele Grupului VOUĂ Marian „Tedy” Tudoroiu. 19 este ora la care am început să scriu aceste prime rânduri. Se lasă seara… Este sâmbătă, 17 iunie 2021… Nu beau bere acum… Poate după ce voi închide laptop-ul. Când scriu, nu mă ating de alcool… Aşa cum fac şi înaintea spectacolelor cu Grupul VOUĂ (pentru că tot l-am invocat şi, fiindcă, după aproape patru decenii de activitate, încă ţinem manifestări de umor „spălat”, la care lumea râde sănătos !). Nu ştiu cât sunt de trist… Pentru că sunt! În urmă cu trei luni mi s-a prăpădit mama cu care am avut o legătură puternică!
Acum cinci ani, pe vremea asta, m-a sunat Doru Dinu Glăvan, prietenul meu de-o viaţă, înainte să plec la Jocurile Olimpice Rio 2016, să mă roage să scriu zilnic câte ceva pentru site-ul Uniunii Ziariştilor Profesionişti al cărui preşedinte era şi este şi acum. M-am lăsat greu convins pentru că ştiam că la o asemenea competiţie e mult de alergat şi comentat şi nu prea mai e timp pentru altele. Până la urmă s-a strâns de-o… carte! „Rio 2016- Gânduri Răzleţe”… Acum discuţia s-a repetat în urmă cu vreo săptămână. Doamne, când au trecut cinci ani?!!! Urmează, marţi, să plec la Tokyo şi să încerc să însăilez relatări zilnice despre o ediţie a Jocurilor Olimpice disputate în condiţiile speciale ale acestei pandemii mondiale care, iată, nu prea vrea să ne lase din ghiare curând. I-am spus lui Doru că voi încerca să scriu pentru site, doar că nu ştiu cu cât aplomb şi… inspiraţie, pentru că, de când m-am despărţit definitiv de mama, nu am mai scris un rând, deşi în prima parte a anului avansasem serios cu un roman din care revista „Convorbiri literare” a publicat un fragment consistent. Eram convins că în această vară voi termina cartea, dar nu am mai simţit nicio pornire să mă apropii de ea… Aşa că:”Dragă Dorule, nu ştiu dacă şi cât voi fi în stare să mă cuplez la spiritul şi ritmul Jocurilor, dar hai să încercăm!”.

Am încercat acum vreo trei zile, pentru că am promis cel puţin un capitol înainte de plecarea spre Tara Soarelui Răsare. Era tot seara… Am scris titlul şi… cam atât. Astăzi m-a sunat Doru să mă impulsioneze! A făcut-o cu duhul blândeţii… Era în drum spre Reşita, la ziua fiicei sale. M-a luat pe departe, întrebându-mă de-a mea şi despre turneele de tenis la care urmează să participe. Uşor, uşor, m-a întrebat cum stau? Şi i-am răspuns că, deocamdată,… stau! „Da, dar trebuie să atenţionăm lumea că vei scrie pentru site-ul nostru, înainte de plecarea ta!”. Aşa că… iată, „E sâmbătă seara/Şi trebuie să scriu!”

De ce titlul cu balul ultim? Simplu. Aşa am vrut să numesc, iniţial, cartea pentru că e ultima ediţie (a şaptea!), a Jocurilor Olimpice, la care am şansă să particip ca reprezentant al Radioului Public. Nu pot decât, din nou, exclamă: Doamne, când au trecut trei decenii de când am reuşit, în urma unui examen dur, să mă angajez în Radio? Şi, cred, tot voi mai avea asemenea exclamaţii pe parcursul notaţiilor, pentru că multe „întâmplări” le am clare în minte, ca şi când s-ar fi petrecut ieri.
Examenul de care am amintit s-a derulat la începutul lunii martie 1992, Eram la Buzău, oraşul meu natal, într-o perioadă confuză a existenţei. Am citit, într-o seară, un mic anunţ, pe pagină a doua, jos, în dreapta, a „Gazetei Sporturilor” despre concursul pentru patru posturi de redactori la Secţia Sport-Radio România Actualităţi. Şansa mea a fost că eram, de mic, un cititor fervent al ziarelor de sport, altfel nu aveam cum să aflu de acel concurs. Am întrebat-o pe Ioana, soţia mea: „Ce să fac? Să merg să-l dau?”. Ea m-a încurajat:”Ce-ai de pierdut?”. Şi când te duci încrâncenat să dai un examen… îl iei!!! Când am văzut câţi s-au înscris, peste o sută, mi-am zis că am bătut drumul degeaba. N-o mai lungesc… Au fost trei zile de probe eliminatorii. În prima, cea de microfon. N-au fost probleme: Grupul VOUĂ să trăiască (şi, iată, a trăit…)! A doua zi, cea de limbă. Am dat franceza. A corectat lucrările Paul Grigoriu… În a treia, când, deja, rămăsesem puţini, am răspuns la un chestionar cu întrebări „de cultură sportivă”, după care a trebuit să scriem un reportaj despre un subiect la libera alegere. Am scris despre marele baschetbalist „Magic” Johnson care tocmai fusese diagnosticat cu SIDA… El a făcut nişte declaraţii care au înduioşat întreaga planetă, deci… şi pe mine! Se pare că am reuşit, la rândul meu, să „înduioşez” comisia de examinare din Radio România, care după câteva zile m-a anunţat că sunt printre cei patru candidaţi care au promovat examenul. Din acel moment a început o luptă interioară în mine, pentru că nu eram hotărât să părăsesc definitiv Buzăul şi să iau totul de la cap în jungla Capitalei. După o lună de la susţinerea examenului primesc un telefon „pe fix”, nu erau mobile: „Sunt Dan Voicilă, şeful Secţiei Sport-Radio România Actualităţi. Domnul Fetecău?”. „Da”- zic eu, cam pierdut, o dată ce vorbeam cu unul dintre marii mei „favoriţi” în materie de comentariu sportiv radiofonic. „Aţi luat un examen şi nu aţi venit să vă angajaţi. Mai ţineţi mult ocupat postul său îl dăm celui de-al cincilea clasat?”. Bine-nţeles, că în urma acestei „somaţii”, nehotărârii mele i-a pus capăt soţia care a fost sigură că nu ne vom pierde în hăţişul… lianelor Bucureştiului. Şi am făcut marea schimbare! Altă casă, altă masă, altă meserie… Din inginer… redactor de sport – radio!

Nu am regretat niciun moment „turbulenţele” din acea primăvară, în condiţiile în care ingineria a fost o mare corvoadă pentru mine, timp de zece ani!!! Conform repartiţiei guvernamentale am fost repartizat în 1982, ca proaspăt absolvent al Facultăţii TCM din Politehnica bucureşteană, la Întreprinderea de Contactoare Buzău. Era o fabrică de produse electrotehnice relativ nouă, cu peste 6000 de angajaţi, care lucrau în trei schimburi, multe din produse mergând la export. Azi totul e o amintire… Directorul, Cristian Gontescu, un tip extrem de dur, dar mare iubitor de cultură, auzise de isprăvile mele cu Grupul VOUĂ, a se citi spectacolele susţinute chiar lângă „Contactoare”, la Casa de Cultură a Tineretului. Aşa că m-a convocat să-mi ceară să fac nişte trupe artistice în uzina competitive în Festivalul „Cantarea României”. Ceea ce am reuşit cu sprijinul prietenilor mei de la Casa Tineretului, Radu Gabriel şi Nicușor Tănase. Mulţumit şi văzând că nu-mi place să stau prea mult în fabrică şi că mă omoară programul fix de opt ore, Gontescu, prin 1984 mi-a repartizat sarcina să reprezint, alături de produsele sale, Întreprinderea de Contactoare la târguri şi expoziţii, atât pe plan naţional cât şi municipal. Şi cum Ceauşescu şi camarila tot comandau astfel de expoziţii în care trebuiau admirate realizările epocii, am tot fost plecat din uzină, reuşind astfel să mă „descurc” şi cu Grupul VOUĂ, care între 82-89 a susţinut 600 de spectacole în toată ţara!

Aşa că am părăsit ingineria cu o mare uşurare pentru a altă meserie pe care, acum, la capăt de drum pot spune că am iubit-o enorm! În acel aprilie 1992 am păşit pentru prima oară în încăperea de la etajul 4 al clădirii din stradă General Berthelot în care erau strânşi redactorii sportivi ai instituţiei. Era o zi de luni şi trebuia să înceapă şedinţa săptămânală de redacţie. M-am aşezat pe o canapea vizavi de biroul lui Dan Voicilă. Mă simţeam cam stingher. Observând acest lucru, Dan Voicila, un mare boier al radioului, lucru de care m-am convins cu timpul, i-a prezentat pe cei prezenţi: Ilie Dobre, Dumitru Pelican, Răzvan Apostolescu şi cei trei care promovaseră în urmă cu mai bine de-o lună examenul şi care se angajaseră imediat: Răzvan Tomescu, Radu Antofi şi Tiberiu Tudor. La un moment dat, după ce se mai repartizaseră nişte sarcini, cineva a anunţat că Belodedici vine în ţară, prima oară după fuga în Iugoslavia, înainte de 89. Cineva trebuia să fie prezent la aeroport, pentru un reportaj…”Eu propun să meargă noul venit”- l-am auzit, cu o voce metalică, pe Mitica Pelican, cel care avea să-mi devină mai târziu un mare prieten.
„Păi cum să procedez?”- am bâiguit eu. „Foarte simplu”- mi-a explicat inflexibil Pelican. „Te duci la etajul unu, la <<Transmisiii>>, iei pe semnătură un magnetofon, vezi să aibă baterii noi, un microfon şi fuga la aeroport. Aştept banda sa o dau la <<Magazin sportiv>>”. Aşa am intrat eu „în pâine” la Radio… Cu un magnetofon care-ţi rupea umărul şi cu un prim interviu cu Miodrag. Am păstrat şi acum banda aşteptată de Pelican, pe care am recuperat-o după ce a difuzat-o…

Tot lui Pelican îi datorez debutul în comentariul radiofonic al meciurilor de box şi a „stampilării” mele de către publicul ascultător ca un cunoscător al fenomenului, deşi mi-au trebuit mulţi ani să descifrez tainele nobilei arte. Vreun an de zile am tot realizat reportaje şi interviuri, indiferent de disciplinele sportive. Te duceai acolo unde era nevoie de tine, indiferent dacă erau competiţii automobilistice, de volei sau cicliste. Trebuia să ne facem mâna… În martie 1993 a fost aleasă o nouă conducere a Federaţiei Romane de Box, iar preşedinte de onoare a fost ales Petre Roman. S-a organizat o conferinţă de presă undeva în spatele Casei Presei Libere. Am fost ales întâmplător să merg la ea… M-am urcat în „Dacia” mea albă şi m-am grăbit către locul „faptei”. Numai că în Piaţa Victoriei „limuzina” mea nu a mai vrut să se mişte, aşa că am ajuns la un service de pe strada Grigore Alexandrescu, în loc de conferinţa de presă. Era într-o joi… A doua zi, mare balamuc în Radio. Se făcuse prezenta tuturor mijloacelor de presă prezente şi s-a constatat că Radio România a lipsit, acest lucru considerându-se o ofensă la adresa lui… Petre Roman, care nu mai era în aceeaşi barcă cu Ion Iliescu… Speculaţii… Când am intrat în redacţie, Dan Voicila mi-a zis că că trebuie să merg la etajul trei, la biroul lui Teoharie Coca Cosma, care era directorul adjunct al Radioului. Nu m-a crezut că mi s-a defectat maşina, că am fost tractat şi că nu am mai avut cum să ajung la conferinţă. Am coborât în faţa clădirii unde aveam parcată „Dacia”, am luat factura de la service şi „domnul Coca”, cum i-am spus mai târziu, a citit pe ea că-mi sărise din „nucă” schimbătorul de viteze şi că se lucrase la „însănătoşirea” lui. M-a crezut, dar trebuia să mă „pedepsească” într-un fel! Săptămâna următoare începea la „Polivalenta” tradiţionalul nostru turneu de box „Centura de Aur”. Şi cum se anunţă o participare numeroasă, din multe ţări, meciurile debutau pe la prânz şi se încheiau pe la miezul nopţii. „Te duci zilnic, asişti la toate galele, transmiţi rezultatele redactorului de serviciu şi realizezi interviuri cu boxerii noştri care obţin victorii”. Aşa că au urmat câteva „zile-lumină” în care am mâncat box pe pâine, cum se zice. „Pedeapsa” mi-a folosit toată viaţa… Când am revenit în redacţie din exilul la „Polivalenta”, domnul Coca m-a chemat, din nou, la el şi mi-a zis, sec: „Am ascultat tot ce-ai transmis de la box. Nu te-ai descurcat chiar rău. Vezi dacă nu găseşti vreun sponsor printre ăştia noi care au venit la conducerea Federaţiei să te sprijine să mergi la Mondialele din Finlanda „.

Bună sugestie! În timpul „Centurii” îl cunoscusem pe vicepreşedintele Federaţiei, Ion Şerban, om de afaceri constănţean. Pe preşedinte, Dumitru Sechelariu, om de afaceri băcăuan, l-am cunoscut mai târziu, fiind mult prea ocupat cu… fotbalul! Aşa că am trimis o adresă oficială din partea Radioului grupului de firme „Fredoom Star” condus de Ion Şerban, răspunsul fiind unul… pozitiv! Şi iată-mă în avionul de Helsinki, în luna mai, alături de delegaţia României care urma să participe la Campionatele Mondiale de Box.

A mai luat un avion până la Tampere, oraşul care găzduia competiţia. Am nimerit în camera cu doctorul lotului, Nicolae Ioniţă, un om de-o rară nobleţe sufletească. Lângă noi stătea Francisc Vaștag, liderul unei echipe formidabile în care se mai regăseau, printre alţii, Marcelică Tudoriu, Vasile Nistor şi Leonard Doroftei, ultimul medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice disputate cu un an înainte la Barcelona. Fusese singura medalie cucerită de boxul nostru, lucru considerat un mare eşec. De aceea, participarea noastră la Mondialele din Finlanda nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea presei noastre. Şansa mea! Eram singurul ziarist prezent la faţa locului, aşteptările în ţara fiind modeste. Băieţii noştri însă au demonstrat că romanul nu s-a născut numai poet, ci şi… boxer! Tudoriu, neînvăţat să facă pasul înapoi şi Nistor, cu un croşeu de stânga devastator, au ajuns până în semifinale, cucerind medaliile de bronz, în timp ce Vaştag, care a prins forma carierei, a bătut numai pugilişti unul şi unul, urmând să încrucişeze mănuşile, în ultimul act cu durul cubanez Alfredo Duvergel. Aş putea să scriu o carte numai despre acele campionate care au reprezentat prima mea mare competiţie din carieră. Imaginile ei mi se derulează acum în minte cu o forţă deosebită, fiind deosebit de clare. Până prin 2005 nu am lipsit de la niciun campionat mondial sau european de box, la toate nivelurile de vârstă, cadeţi, juniori şi seniori, multe din aceste deplasări fiind susţinute de Ion Şerban ajuns preşedinte al Federaţiei, care a intuit, cu flerul sau deosebit, că propaganda făcută boxului, (doar) la radio, nu poate fi decât una extrem de benefică.

Dar să revenim la meciul Vastag – Duvergel, marea finală a categoriei mijlocie-mică a Campionatelor Mondiale, Tampere 1993. S-a disputat într-o duminică după amiază şi nu a fost preluată de nicio televiziune de la noi. Nici nu ştiu dacă mai era vreuna pe-atunci afară de TVR. De aceea am pus „doar” în paranteze, pentru că, ce s-a întâmplat în acea duminică a dovedit că sunt momente în care şi radio-ul are o forţă deosebită. Aveam instalat un pupitru de comentator, iar meciul a
„căzut” pe tradiţională emisiune „Fotbal minut cu minut”, coordonată de… Dumitru Pelican Acesta şi-a dat seama de marea oportunitate oferită de exclusivitatea pe care-o avea Radio-ul Naţional în acel moment! Transmisiunile meciurilor, care se disputau atunci toate la aceeaşi oră, generau audienţe uriaşe. Aşa că Mitica Pelican a întrerupt legăturile cu stadioanele şi mi-a dat mie un sfert de oră (enorm!) din emisiune să comentez finală. Eram la început, poate nu am folosit un limbaj deosebit de tehnic, dar suflet am pus cât cuprinde, mai ales că Feri Vastag pur şi simplu l-a dezmembrat pe temutul sau adversar, punându-l şi jos în ultima repriză. Şansa de a comenta o finală de box la ora de audienţă maximă, în absenţa imaginilor TV, a însemnat… stampila pusă asupra carierei mele viitoare. Lumea m-a văzut, întotdeauna, că pe unul „al boxului”…

Dacă „Tampere ’93” a reprezentat prima mare competiţie, mâine plec la… ultima! De aici, repet, şi titlul de „Ultimul bal” pe care am intenţionat să-l dau acestor însemnări, în totalitatea lor. Doar că pandemia mondială actuală, care ne sâcâie de un an şi jumătate, a dus la organizarea Jocurilor de la Tokyo în condiţii (ultra) speciale, aşa că şi truda noastră va fi una… specială. De aceea am „retrogradat” titlul cu „balul” la unul dat primului capitol. E şi ultima ediţie a Jocurilor la care voi participa şi de la care, mai ales în situaţia evocată, sper să mă întorc sănătos. Deşi sunt vaccinat cu ambele doze, trebuie să admit că au trecut anii şi peste mine, deşi în ’93 era greu să-mi închipui că voi vorbi, la un moment dat, de „ultimul bal”…

Intenţionez pentru cititorii acestui site să trimit zilnic „corespondenţe” în care voi „vorbi radiofonic”şi de actualitatea Jocurilor Olimpice 2020, ţinute în…2021, dar (atenţie!) şi despre amintirile color sau alb-negre care mi s-au gravat în suflet de la celelalte şase ediţii, începând cu Atlanta ’96. Aşa că… pe curând!!!


ADRIAN FETECĂU 


Bucureşti, 17 şi 19 iulie 2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *