Costel STANCU
Poetul Costel Stancu s-a născut în ziua de 2 mai 1970 în Vânju-Mare, un orășel din județul Mehedinți. La șase luni de la naștere, părinții lui s-au stabilit în Reșița. În capitala județului Caraș-Severin a urmat școala primară, apoi liceul, după care a urmat Şcoala de Subofiţeri de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina, pe care a absolvit-o în anul 1993. Costel Stancu a lucrat, douăzeci și cinci de ani, în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Caraș-Severin, Serviciul Criminalistic. Din anul 2018, este pensionar.
Membru al Cenaclului Literar „Semenicul”, din Reşiţa, din 1987. Membru D9; Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, din 2008.
A debutat cu poezie în revista „Semenicul”, din Reșița în 1988. În anii 1988-1994 a câştigat mai multe premii literare. A debutat editorial în anul 1995 cu volumul de poezie „Terapia căderii în gol”, Editura Hestia, Timişoara, pentru care i-a fost acordat „Premiul pentru debut”, din partea Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Autorul a refuzat acest premiu din motive personale.
Reviste: A publicat, de-a lungul timpului, în majoritatea revistelor literare din țară: „Lucea-fărul”, „România Literară”, „Contrapunct”, „Dacia Literară”, „Convorbiri Literare”, „Poesis”, „Arca”, „Orizont”, „Ramuri”, „Dunărea de Jos”, „Contrafort”, „Confluențe”, „Interferențe”, „Vatra”, „Steaua”, „Versus”, „Orient latin”, „Provincia Corvina”, „Ateneu”, „Cafeneaua lite-rară”, „Nord literar”, „Poesia”, „Oglinda literară”, „Argeș”, „Reflex”, „Epigrama”, „Actualitatea literară”, „Reșița literară”.
Cărți de poezie: „Terapia căderii în gol”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; „Dominic sau despre imitaţia umbrei”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; „Măştile solitudinii”, Editura Ma-rineasa, Timişoara, 1997. „Golurile din pîine”, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; „Fluturele cu o singură aripă”, Editura Timpul, Reşiţa, 2000; „Arta imaginaţiei”, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001; „Cîntarul de apă”, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; „Vînătoarea promisă”, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; „Ieşirea din peşteră”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; „Înghiţitorul de creioane”, Editura Tim, Reşiţa, 2009; „Evoluţi@ umană”, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009; „Risipitorul de hîrtie”, Editura Tim, Reşiţa, 2015; „Ochiul din palmă”, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017; „Hoțul de ferestre”, Editura Mirador, Arad, 2019; „La therapie de la chute dans le vide”, (traduit par Amalia Achard), Editions Stellamaris, Brest, France, 2019.
Volume colective: „Oraşul cu poeţi”, Editura Timpul, Reşiţa, 1994; „Casa faunului”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; „Antologie tabăra Oraviţa”, Editura Mirador, Arad, 2004; „Drumul către Piatra Scrisă”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; „Iz novije rumunske poe-zije”, Editura FondEuropa, Novi Sad, 2009 „Cînd pleca odată, la război, un om …” (antologie de epigrame), Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010; „Antologia de catrene şi epigrame editată de site-ul agonia.ro”, Editura Edo, Bucureşti, 2009; „20 rEvoluţie”, Editura Brumar, Timişoara, 2010; „Bijuterii din Piaţa Abundenţei”, Editura Brumar, Timişoara, 2011; „Mai am un singur doors”, Editura Bluementhal, Bucureşti, 2011; „Oraşul cu poeţi 2”, Editura Tim, Reşiţa, 2011; „Anto-logia Convorbiri literare”, Iaşi, 2011; „Poeţi din Banat”, Editura Brumar, Timişoara, 2011; “20+1”, antologie, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; „Antologia poeților din Banat”, Edi-tura Brumar, Timişoara, 2011; „Poezia 2019”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019; „Roșu decla-rativ”, Editura ArtCreativ, București, 2019; „Paradisul iubirii”, Editura eCreator, Baia-Mare, 2019; „Flori(i)le poeziei”, Editura eCreator, Baia-Mare, 2019; „Daruri divine”, traducere în lim-ba albaneză de Baki Ymeri, Amanda Edit Verlag, București, 2020; „Ontos, eros, thanatos”, Editura Mirador, Arad, 2020.
Referințe critice în: „Dicționarul scriitorilor din Caraș Severin”, Editura Timpul, Reșița, 1998; Alexandru Ruja, „Parte din întreg II”, Editura Excelsior, Timișoara, 1998; Gheorghe Se-cheșan, „Limbaje literare (Jurnalism cultural) și Antropologie literară (Carte de iubire) II”, Editu-ra Universității de Vest, Timișoara, 2006; Constantin Buiciuc – „Oglinda lui Narcis”, Editura Ma-rineasa, Timișoara, 2009; Adrian Mateescu, „Dicționar bibliografic de literatură română (1944-2000)”, Editura Universitaria, Craiova, 2016, vol. VI; Cornel Ungureanu, „Literatura Banatului”, Editura Brumar, Timișoara, 2015; Gheorghe Jurma, „Reșița literară”, Editura Tim, Reșița, 2016; Rodica Pospai Păvălan, „Oameni și cărți din Piemontul Bălăciței”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2019.
În diferite reviste culturale, periodice, au fost publicate cronici și referințe critice semnate de: Robert Șerban, Simona Constantinovici, Ion Chichere, Iulian Boldea, Gheorghe Mocuța, Adrian Alui Gheorghe, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Coande, Ionel Bota, Ion Beldeanu, Geo Vasile, Eugen Evu, Ioan Evu, Remus Valeriu Giorgioni, Maria Bologa, Călin Chincea, Grațiela Benga, Gheorghe Secheșan, Gheorghe Jurma, Aurelian Titu Dumitrescu, Constantin Buiciuc, Maria Nițu, Victor Sterom, Al Florin Țene, Valeria Manta-Tăicuțu, Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Posada, Liliana Rus, Vasile Dan, Maria Bologa, Raluca Faraon, Domnica Pop, Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu, Dan Silviu Boerescu, Ion Roșioru, Ică Sălișteanu, Ionuț Caragea, Marian Odangiu, Alexandru Vakulovski, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Mariș, Florin Caragiu și Liliana Rus.
Extrase din referințele critice
„Doar faptul că nu am avut cum să citesc absolut toate cărţile de debut în poezie apărute în 1995, mă împiedică să declar sus şi tare Terapia căderii în gol, (Editura Hestia, Timişoara), ca fiind cea mai reuşită ieşire la rampă a anului trecut. Afirm doar sus: Costel Stancu, autorul volumului, este unul dintre cei mai buni poeţi de care se bucură literatura română a acestui sfîrşit de secol. Sună hard, dar asta e… Seducător şi acaparant prin rafinamentul scriiturii şi prin imaginile/parabole care îi reuşesc fără nici un efort, Costel Stancu, la numai 25 de ani, este un talent uluitor. (Robert Şerban, Orizont, nr. 1, 24 ianuarie 1996)
„De fapt, întreaga carte este o febrilă căutare de sine, atît în propria fiinţă cît şi în fiinţa iubită. Eşecul iubirii aproapelui, cum şi golul existenţial sunt de fapt motivele care îl conduc pe poet înspre căutarea Divinităţii ca posibilitate de echilibru şi împlinire a fiinţei. El spune: „materia e rece, vîrtejul aduce aproape/ duhul sfînt – un cuib de pasăre rară călătorind peste ape”. Imaterialitatea Divinităţii nu îl mai sperie: „nu te arăţi, dar întorcînd pietrele/ de pe faţa ascunsă a fiecăruia îmi vorbeşte un înger”. Fără a fi un poet mistic cu deschideri vizionare, fără o tensiune a devoţiunii, Costel Stancu îşi defineşte liric ipostaza actuală: ” noi doi pe cer, dintr-odată imenşi/ – om şi sfînt alergînd unul spre celălalt”. Dominat de inteligenţă, cu un extrem de fin simţ al cuvîntului, cu un ton mai degrabă subtil decît declamativ, poetul reşiţean Costel Stancu se doreşte- şi este- un poet original: „ el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita”. (Ion Chichere, Poesis, nr. 100, 1998)
„Un poet care îşi controlează atent gesturile, punîndu-şi în scenă fragmentele de viaţă cu o ştiinţă şi o conştiinţă a textului bine asimilate este Costel Stancu, poet aflat la a patra carte, pare-mi-se, însă într-o ascensiune sigură, demnă de urmărit. Poetul reuşeşte să transmită o mulţime de stări, contrare uneori, în acelaşi text printr-o structurare fragmentară a poemului, care, ca şi viaţa, este incongruent dar memorabil… Mai apropiat de moderni decît de postmoderni, dornic să spună şi nu cum să spună, Costel Stancu e un poet care trăieşte cu voluptate textul şi implicit viaţa. Cu o formulă lirică în construcţie în care îmbină colajul cu fragmente din realitate şi aluziile livreşti bine asimilate, Costel Stancu incită la lectură şi covinge.” (Adrian Alui Gheorghe, Convorbiri Literare, nr. 9 (45), septembrie 1999)
„Antenele sensibile ale acestei poezii prind, de fapt, veşti şi eufonii din eter. Transcendentul constituie o obsesie aproape permanentă a lui Costel Stancu. Vecinătatea primejdioasă a realităţii noastre cu un dincolo, care respiră tocmai prin inserţiile ei, provoacă la el un fel de „febră ce-rească”, dacă pot spune aşa: „Un greier cîntă apropiind pămîntul de cer”. Autorul se numără prin-tre tinerii noştri scriitori care confirmă poezia ca frontieră spirituală între aceste două lumi: le desparte/micşorează distanţa dintre ele? Îmbujorate, ruşinîndu-se parcă de cutezanţa lor, cuvintele poetului liric se izbesc de propria lor prezumţie de a sluji cu aceeaşi fidelitate realul şi imaginarul. Există oare o altă formulă a sentimentului sacru în poezie? Nu mă îndoiesc că da. În orice caz, aceasta pe care o practică tînărul Costel Stancu mi se pare memorabilă. Oriunde mi-aş opri privirea de cititor, criticul din mine simte nevoia să citeze copios, şi trebuie să fac un real efort ca să mă pot opri la un anumit text.” (Ştefan Augustin Doinaş, Cronica Română, 28 februarie 2000)
„Cred că reşiţeanul Costel Stancu face notă aparte în peisajul liric al generaţiei de care aparţine. Noul volum care reuneşte, după precizarea autorului, texte din perioada 1990 – 2000, constituie un argument în acest sens şi o primă încercare a sa de a-şi defini singularitatea. Cineva îl plasa în ceea ce numea aripa „romantică” a postmodernismului şi se pare că nu greşea, pentru că C. Stancu nu se lasă dus de val şi îşi construieşte cu grijă, şi exigenţă discursul în care tonalităţile grave formează structura esenţială a acestuia. Poetul îşi disecă obsesiile fără menajamente (şi fără a eşua în umor gratuit) şi aplică acelaşi procedeu şi realului. Prin acest volum, Arta imaginaţiei, apărut la Editura Vinea, unitar şi echilibrat, Costel Stancu convinge şi mai mult că numele său trebuie luat în calcul fără prejudecăţi atunci cînd vine vorba de evaluări critice şi de alcătuirea unor clasamente de promoţie.” (Ion Beldeanu, Bucovina Literară, nr. 6(136), iunie 2002).
„Arta imaginaţiei este nu numai creativitatea ludică a copilului cu toată mitologia şi angelismul aferent, ci şi interiorizarea unor lumi paralele în care poetul aspiră să se autocunoască prin autonaraţie şi culegere de mesaje apte să refacă circuitele comunicării. Costel Stancu impro-vizează, scrie şi rescrie ca şi cum ar respira, prozopoemele ieşirii din impas, din fundătura florilor singurătăţii, al căror enunţ îl denunţă energic în calitate de personaj al năzuitei tranzitivităţi: „scriu nesăţios a crea = a distruge/în acest joc eu nu sunt decît un simplu personaj ce caută/o ieşire din sine prin chiar propria-i înţelegere”… Un perpetuum-mobile al imaginarului, în contra realului părăsit de Dumnezeu şi de îngerii copilăriei, invadat de eroare, gol şi spirala morţii, scrie Costel Stancu, chiar cu riscul vieţii, ca orice poet autentic pentru care instinctul de conservare este cea din urmă grijă.” (Geo Vasile, Contemporanul, nr. 28 (597), 11 iulie 2002)
„Poezia şi viaţa, dragostea şi moartea sunt un singur tot, iar textul le dezvăluie persona-lizat,prin şiruri de dublete care sunt totodată repere ale unei meditaţii filozofice, Cerul şi pămîntul, sus şi jos, aici şi dincolo, golul şi plinul sunt cîteva perechi de contrarii cărora li se caută un pod, un echilibru, o identificare în genul graficii lui Escher, unde păsările şi peştii trec dintr-un gen în altul. Prin aceste permanente dedublări, Costel Stancu înscrie o formulă şi un spaţiu privilegiat în poezia românească. Elementele citate dau la iveală cîteva obsesii, din ce în ce mai apăsate, de la o carte la alta, între care aceea a morţii ocupă prim-planul.” (Gheorghe Jurma, fragment din postfaţa cărţii, „Înghiţitorul de creioane”, 2009.
„Cea mai recentă carte a lui Costel Stancu, Risipitorul de hîrtie, (2015), ea singură poate da seama de calitatea şi specificul poeziei lui. Volumul se deschide cu o Ars poetica ce privilegiază percepţia deja cunoscută asupra literaturii înseşi, cea cumva textualistă: poezia e un corp textual confruntat cu oglinda (pagina albă) sau cu, prin simetrie, mormîntul (gol, alb). Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text: „Stăm la masă cu creieoane în mîini./ Dumnezeu aşază între noi o foaie/ de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi/ decît după alungarea din Rai./ Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă./ Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el/ ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt./ Aşteptăm. Încordarea creşte. Deodată,/ tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul./ Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie/ pe cealaltă parte.” (p. 6). Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu. „Cuvîntul” e o daltă în mîna Lui, iar viaţa poetului o piatră ce va fi dăltuită. Se înlătură din ea, prin actul creaţiei divine, ceea ce e inutil, iar ceea ce rămîne e… moartea: „Umblu prin lume. Năucit ca/ primul om cînd şi-a văzut umbra.// Unde să mă caut? Cuvîntul e/ unealta cu care Dumnezeu/ ciopleşte în mine să înlăture/ partea necunoscută.// Ce îmi rămîne/ e moartea.// Moartea mea/ mai harnică/ decît un muşuroi de furnici!” (p. 9). (Vasile Dan, Arca, nr. 7-8-9/2016)
„Vocaţia autoscopiei, retragerea în contururile conştiinţei e un topos dominant în poemele lui Costel Stancu, presimţirea destinului desenînd versuri cu arhitectură suplă, adevărate metafore ale evaziunii refuzate: „ mor pipăindu-mi conturul/ interiorul mă respinge/ cum aruncă marea pe ţărm înecaţii/ desenînd în palma fiecăruia/ ochi nas gură// mor în afara ta moarte/ în timp ce înlăuntrul tău mă nasc// şi nu mi-e uşor să înţeleg graba aceasta…” Luciditatea e sursa expresivităţii acestor versuri, alimentînd tensiunea ce revalorizează echilibrul dintre afectivitatea memoriei şi norma stringentă a referenţialităţii.” (Iulian Boldea, Vatra, nr. 3, 1998)
„Până la apariția antologiei Ochiul din palmă (2017), poezia lui Costel Stancu a fost comentată, nu consecvent și nici constant, de nume importante ale literaturii române de azi: Ștefan Aug. Doinaș, Adrian Alui Gheorghe, Robert Șerban, Gheorghe Mocuța, Dan Silviu Boerescu, Alexandru Ruja, Ion Chichere, Vasile Dan, Ionel Bota etc. Primul său volum, Terapia căderii în gol, apărut în 1995, era considerat de Robert Șerban „un debut dinamită”. În Golurile din pîine (1998), Ion Chichere îl vedea pe autor ca pe „un Crist cu mâinile la ochi”, iar Ștefan Aug. Doinaș vorbea, prin 2000, în Cronica română, despre lirismul metafizic memorabil al scriitorului reșițean. Abia ampla culegere din 2017, care cuprinde o selecție riguroasă din toate cele unsprezece volume care au precedat-o, a atras definitiv atenția asupra unui poet total aparte, neobișnuit de expresiv, una dintre cele mai semnificative și originale voci ale poeziei contemporane.” (Marian Odangiu, Orizont, 2019)
„Poetul reşiţean Costel Stancu, după un „debut dinamită” (Robert Şerban) în 1995, înfruntând apoi polemicile stârnite prin gestul frondist de refuzare a premiului de debut al Uniunii Scriitorilor în 1995 – an marcat de autor prin volumele Terapia căderii în gol, şi Dominic sau despre imitaţia umbrei, şi-a continuat parcursul liric discret, cu plachete inedite, temeinice şi două antologii. Sunt volume fără teribilisme, cu o măsură a bunului simţ poetic, cu originalitatea unei personalităţi fruste, nealterată în autenticitate şi francheţe de cosmeticizările gloriei mondene. A rămas fidel Reşiţei, în ciuda notorietăţii sale dincolo de provincie – prin recunoaşterea valorii de către elita breslei, dovadă că prima antologie Arta imaginaţiei 2002, a apărut la Bucureşti, la Editura Vinea – specializată în promovarea poeziei tinere moderne. Următoarea antologie, a apărut peste 15 ani, Ochiul din palmă, 2017, Editura Mirador, Arad, la 45 plus, o vârstă a „ingeniosului bine temperat”.
Solidar cu trupa cenaclului „Semenicul”, înavuţit printr-o prietenie de viaţă şi poezie cu poetul, şi el de calibru greu, Ion Chichere – Castor şi Polux ai Reşiţei, Costel Stancu este unicornul singuratic din provincie ce refuză „vârtelniţa nimicului” din oraşele mari, ori a Capitalei care l-ar fi propulsat sigur în avanscena poeziei, dar care la fel de sigur i-ar fi răpit libertatea şi boema.”(Maria Nițu, Arca, nr. 2/2020
„Costel Stancu nu folosește gesticulația retorică atunci când caută definiții pentru poet, această „Sferă rostogolită până la înstrăinarea de/ propria-i formă” (pag. 13), această „albină/ pe floarea de hârtie de la poarta Raiului” sau, și mai bine, acest martir în fața căruia și „Călăul ezită, speriat de perfecțiunea/ greșelii mele” (pag. 17). […]
Când pune la un loc motivul peșterii și motivul oglinzii, Costel Stancu alege, de fapt, să-și redimensioneze universul, să-l facă locuibil, – azil pentru visuri, pentru elanuri la care nu poți renunța decât murind/ reînviind: „Îmi spui că nu mă iubești. E ca și/ cum Dumnezeu ar despărți, pentru/ totdeauna, apa de pești. Nu lași loc/ de tocmeală. Încerc să îți scriu,/ mă înțep în deget, dar nu curge/ nici un strop de cerneală. Sunt trist și/ aș vrea să mor. Cînd mor, tu acoperi/ gura peșterii cu o oglindă întoarsă cu fața/ spre interior. În ea îmi revăd viața,/ imagine după imagine, ca într-un carusel. Oglinzile, ah, oglinzile!/ Aziluri pentru ochii în care/ nu mai privește nimeni, defel!” (pag.86).
Între dragoste și moarte, spune Costel Stancu, stă doar timpul cerșind/ risipind pururi îndurare și milostenie: „Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa./ Mă îndrept netulburat înspre moarte/ și cineva îmi strecoară o pietricică/ în pantof. Grăbește-te,/ timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!” (pag. 57). Lipsa dragostei, trădarea ei provoacă mișcări cataclismice, un dezmăț al furiei, o degringoladă semantică de pe urma cărora câștigă întotdeauna poemul: „După ce mi-ai spus că nu mă iubești,/ l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,/ am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,/ am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,/ am plîns, și-am dat foc la fotografii, am alungat/ cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul/ din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,/ am eliberat licuricii din cutia poștală, mi-am/ anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit/ testamentul în alb, am încropit – în grabă – acest poem,/ și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor./ Dar vinul se făcuse apă” (pag. 105).” (Valeria MANTA TĂICUȚU, cronică la volumul „Hoțul de ferestre”, Acolada, nr. 3, 2020)
„Placheta de versuri Dominic sau Despre imitaţia umbrei de (Costel Stancu, a doua apariţie editorială a sa (Editura Hestia, Timişoara, 1995) este despre incertitudini, nelinişti, cău-tarea sinelui. Numele „Dominic” provine din romanul-italicul târziu „Dominicus”, ce înseamnă „aparţinând lui Dumnezeu” sau „aparţinând Stăpânului”. […]
Incertitudinile, nesiguranţa îşi au rădăcinile în păcatul originar şi în sentimentul de din-colo de veacuri de vină („întâia naştere utopia – magii veniţi cu daruri strigă la porţi / apoi se face linişte, viclenia şarpelui a ispitit luna”; „oare cât îmi vei mai arăta acest măr vinovat de naşterea mea?”).
Pe de altă parte, ia fiinţă o altă relaţie dilematică, cea dintre poet şi personaj, care devine, încetul cu încetul, interşanjabilă („în faţă peretele în care arunc bucăţi de hârtie mototolită / unde scriu nesăţios a crea = a distruge / în acest joc eu nu sunt decât un simplu personaj ce caută / o ieşire din sine prin chiar propria-i înţelegere”).
Această relaţie este o manifestare de revoltă împotriva unei ordini prestabilite, a unei certitudini, fiind preferată îndoiala, căutarea unor răspunsuri nefiind sinonimă cu aflarea lor.
Şi totuşi, dincolo de raţiune, de logică, există candoarea şi puritatea copilăriei, ca o contrapondere inefabilă, izvor, mai apoi, al credinţei omului matur („e noapte trimite un copil să-ţi aducă luna / şi el se va bucura mă îndeamnă dominie cu sfială”).
Poezia lui Costel Stancu este profundă încă de la începuturi, este una a întrebărilor, răspunsurile urmând a fi date de fiecare cititor în parte, nefiind posibile unele universal valabile.”
(Daniel Luca, Bocşa culturală, an 20, nr. 4 (107)/2019, p. 27)
„Pierderea copilăriei atrage după sine pierderea inocenței, apariţia trădării, primele victime fiind jucăriile pericolul venind nu din exterior, cum ar părea la un mument dat, ci din interior („am plecat singur în cele patru vânturi am călătorit / am iubit am trădat păpuşa surorii mele încă / aşteaptă în cutia ei de carton”).
Liniştea e tulburată de apariţia neaşteptată a femeii, iubirea fiind semn al maturizării („Nu aştept nimic. Vii tu / femeie înşelătoare ca luna pe cer ziua”).
Iubirea are efecte devastatoare asupra sufletului, fiind un adevărat cotropitor, rezistenţa în faţa sa fiind pur şi simplu inutilă („Când iubesc sînt luat ostatic / de inima mea”; „Inima mea nu negociază când iubeşte. / Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făina”).[…]
Beţia reprezintă un gest de rebeliune, de neacceptare a ordinii fireşti („Beau / până scîrţîie / poarta Raiului”), precum şi căutarea cu osârdie a singurătăţii („Foaia albă de hîrtie nu e ea însăşi / o singurătate cu două feţe?”), foaie de hârtie care abia aşteaptă a fi scrisă, poeţilor revenindu-le rolul de cronicar, de a consemna spre nemurire cele trăite, un rol incomod, dar necesar şi acceptat cu bună ştiinţă („trece pe stradă poetul nu-1 huiduiţi ce vină are el / că v-aţi vîndut caii înainte de a le creşte aripile”; „viaţa lui – un peşte ce se întoarce mereu în locul unde a fost pescuit”).
Poezia lui Costel Stancu este subversivă, se insinuează în linişte pe lângă cititor şi, când acesta nu e atent, îl încolăceşte precum boa constrictor, iar dezmeticirea-i va fi prea târzie.” (Daniel Luca, Raftul de la colț (III), Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020)
Extrase din operă
costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul
e ceva mai mult deck o găselniţă a lui dumnezeu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu
o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea
şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi
voi o sută de femei alungate cu pietre
zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe
găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără
o faţă anume (îşi va aminti
tîrziu mişcările lui prevestitoare de rău)
el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita
ştie că nu există sfîrsit si trebuie mimat unul
trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde
moartea e trişorul pe care îl prinzi
dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale.
* * *
între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva
ce să aleg cînd luna şi soarele
se nasc una din alta ca apoi să se caute?
poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu
părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa
e-atîta linişte că fiinţa tresare ‘amintindu-şi de nefiinţă
doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă
şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini
te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe
urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o
jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără
să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care
pana a stat nemişcată o dipă dacă vine
ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?
* * *
o mînă se apropie de tine pe nesimţite şi tresari
tu ai iubit lucrurile palpabile altele te-ar fi speriat
acum ce fericire să arunci un pumn de cuie între
umerii crucii și totul ssă-ți pară schimbat
când eu plîng tu plîngi el plînge
ce motivație mai are victoria?
Și împotriva cui cântă greierii? uneori
îţi aminteşti eroarea – şarpele casei viclenia celui
ce ştie că se va naşte rege apoi vine noaptea şi luna
se tulbură ca vinul îndoit cu apă un vis cu fluturi aşezați pe rîu
sau o vrajă neînţeleasă a minţii e totul şi iarăşi
degetele alcătuiesc o formă ciudată un gol perceptibil
deasupra ta intr-p sublimă disperare
ochii păsării
simulează
înecul
* * *
aşa cum stau mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie
un joc princiar cu moartea
frica eului conştient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră
ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit
o nemişcare ciudată
s-a liniştit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului
atît îmi mai amintesc
* * *
cît de nebun trebuie să fii să îţi aştepţi moartea
şi cît de fericit să o primeşti
avînd în faţă hîrtia albă
plaja pe care lunecă oasele lungi ale femeilor
cineva şopteşte întruna
a fi a fi a fi a fi a fi a fi a fi
asemenea unor baloane de săpun
tu degeaba încerci să-l convingi că în
spatele crucii se ţine un bal
că vine sfîrşitul şi nimeni nu îşi descoperă faţa
se face linişte deschizi fereastra
– o gură de aer în vidul acesta
ca un copil rătăcit într-o gară –
arunci cîţiva bănuţi în căruciorul paraliticului
el e împins din spate însă tot speră că
va cuceri odată lumea cu propriile-i mîini
şi o va strînge la piept priveşti peste ape
o pereche de cîini înghesuie luna
te sperii închizi fereastra
doamne cît de nebun trebuie să fii …
* * *
în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat
parcă cineva ţi-ar fotografia mîinile
un surghiun al minţii ce abia a început să distingă formele
golul imperfect împărţit şi dintr-odată se face linişte
marea poartă cu durere în ea
copilul mort al pămîntului
vine femeia cu un cîntar pe creştet îţi cere
să o dezlegi de uitare felul ei unic
de a evita necunoaşterea te incită cine eşti tu
şi ce leagă scrisul de lucruri?
cu frică priveşti spre locul de unde ies formele
mişcîndu-se neclar ca nişte pete de grăsime pe lentilă
apoi fugi … e prea mult pentru cel ce a văzut pînă acum
doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme
inscripţia laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect
aştepţi cu îngăduinţă gîndeşti scrisul pe propriile-ţi mîini
întregul dezbinat de furnici
totuşi undeva departe omul devine raţional:
în mintea lui punctul a înghiţit carnea.
* * *
după ce termini poemul îl citeşti
păpuşii tale întinsă pe spate
ea ridică frumos un picior
şi ţi-1 dă să îl săruţi
mintea ta închipuie o vitrină în care
dansezi pînă dimineaţa
un ritual o magie sau arta
de a gîndi împotriva uzanţelor?
eşti bun eşti rău de cum intri în casă
obiectele se retrag într-un colţ
li se usucă limbile de frică
mai tîrziu poezia ta stîrneşte furnicile
şi le face să umble nebune prin colţul de pîine
a fugit copilul acela ce te pîndea cu evlavie
şi pe geamul de care stătuse lipit odinioară
a rămas desenată în abur o inimă
într-un tîrziu vine femeia
îşi înmoaie degetul în paharul cu apă şi pleacă
nici foşnet de rochie nici parfum
doar imaginea ei ieşind din spaţiu
pe o fereastră imaginară
e liniştită apa ca un somn cu faţa spre răsărit
scrii şi visezi visezi şi scrii
ce altceva mai neîndurător poţi face?
e noapte cocoşul calcă pe şipcile gardului
cu graţia unui orator beat
o indiferenţă nobilă
în ochii tăi târziu când termini poemul
și toți caută înnebuniți
creionul cu care l-ai scris
Prin volumul antologic „Ochiul din palmă”, tipărit la editura Mirador, din Arad, în 2020, poetul Costel Strancu ne arată drumul parcurs de un adevărat poet. Fără nicio îndoială, nu exagerez când spun că în acest moment Costel Stancu este cea mai importantă voce poetică din Banat și talentul său a depășit granițile provinciale, devenind un nume cunoscut în poezia contemporană.
Costel Stancu mai are un atu. A învins moartea. O boală grea l-a dus la granița dintre viață și moarte. Primind a doua șansă, scrisul lui a primit puteri peste fire și fiecare carte a însemnat un urcuș către locul pe care îl merită cu prisosință.
Nicolae Toma / UZPR
Prozator, poet, critic literar, jurnalist de investigație, editorialist