◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

3. Datorii neachitate

În primul avion, până la Doha, am tot citit reviste literare, pe care le-am strâns în ultimele luni şi pe care nu am avut timp să le răsfoiesc. Mi-a atras, în primul rând, o luare de poziţie a criticului Nicolae Manolescu despre şcoală românească, aflată în degringolada, dar, poate o să mă refer la ea mai târziu pentru că, nu-i aşa? Când şcoala e la pământ şi societatea e aproape de KO (ca să ne păstrăm în termeni sportivi…)! Am aterizat după miezul nopţii, admirând, toţi trei, splendidă imagine nocturnă a metropolei construită în mijlocul deşertului. Dacă despre Gabi Bucur v-am informat, deja, că este unul din tinerii veniţi relativ recent în redacţia noastră, având o şansă imensă că la 28 de ani să „bifeze” o ediţie a Jocurilor Olimpice, Zoltan Kadar este un coleg entuziast de la Radio Târgu Mureş venit la Tokyo să facă relatări în limba maghiară. Bineînţeles că aleargă cot la cot cu noi, „bucureştenii”, pe toate bazele olimpice, înregistrând declaraţii şi punând umărul la tot ce ţine de bunul mers al „căruţei” în care ne aflăm cu toţii. Ne-am apropiat serios, fiind colegi de „suferinţă”, două zile la rând, duminică şi luni, înainte de plecare, cu prilejul testelor PCR efectuate la una din clinicile din Capitală. Aşadar, Zoli, cum îi spunem toţi, a venit special la Bucureşti, cu trei zile mai devreme, special pentru aceste teste efectuate la 24 de ore unul de altul, impuse de organizatorii de la Tokyo. La final, când toţi trei am trecut cu bine de examene, adică am fost testaţi „negativi”, am primit certificate în limbă japoneză, şi ele cerute expres de cei care ne aşteptau în Tara Soarelui Răsare, dornici să-şi ia cele mai eficiente măsuri de siguranţă! Ştiam, însă, de la colegii plecaţi mai devreme că vom mai fi „testaţi” serios la sosirea la Tokyo şi că trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare.

Pe aeroportul din Doha m-am conectat la internet şi am citit ultimele ştiri. Toshiro Muto, secretarul general al Comitetului de Organizare a Jocurilor, tocmai ce declarase că nu exclude posibilitatea anularii acestora în ultimul moment, în funcţie de de creşterea numărului cazurilor de coronavirus. „Încurajatoare” veste! Să ne mai urcăm în al doilea avion al drumului către Japonia sau să ne întoarcem acasă? Citesc altă ştire: Premierul Câțu ne anunţă senin, pe noi, cei conştiincioşi şi vaccinaţi cu două doze, că ne aşteaptă şi… o a treia! Asta sună şi mai „încurajator”, aşa că hai să ne continuăm drumul… Am reuşit să dorm destul de mult din cele zece ore cât a durat zborul Doha-Tokyo spre deosebire de mai tânărul Bucur. Aflat în dreapta mea, care nu a pus pleoapa pe pleoapa… Cine ştie, emoţiile şi gândurile legate de de „prima prezenţa olimpică”… Noi, ăştia mai bătrâni şi mai umblaţi pe unde au mai fluturat drapelele cu cinci cercuri, mă refer, bineînţeles, la Zoli, în stânga, şi la mine, am reuşit să ne detaşăm un pic de „ce va fi?” şi să ne abandonăm viselor.
Am ajuns la hotel. De la Centrul de Presă Internaţional (IBC), cu un autobuz care pleacă fix „la şi un sfert”, adică din oră-n oră, fac aproximativ 45 de minute până la „Apă”, hotelul de peste 30 de etaje. Uite că nu m-am uitat câte niveluri sunt cu exactitate. Eu, sigur, stau la etajul 30, iar din cameră se vede o frumos oraşul şi, maI ales, vestitul şi… vechiul turn de televiziune care a făcut celebra metropolă japoneză.

Când am plecat din redacția noastră de aici începuse ceremonia de deschidere comentată la Radio România de Ştefan Alecsiu. Era ora opt seara în Japonia şi doua după amiază în România. În autobuzul dotat cu wi-fi, aer condiţionat şi o plasmă TV am urmărit prima parte a festivităţii, în care Împăratul Naruhito al Japoniei a luat loc alături de Thomas Bach, preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic într-o lojă specială.Au mai venit 15 şefi de state şi soţia preşedintelui SUA, care au considerat că merită să depună un efort şi să facă un drum lung pentru a-i saluta pe sportivii ţărilor lor care au depus eforturi supraomeneşti să se califice pentru Tokyo 2020 şi, mai ales, să se menţină în formă pentru…2021, adică un an în plus faţă de ciclul olimpic tradiţional. Delegaţia noastră a simţit căldura gândurilor bune transmise de cei de-acasă care au urmărit ceremonia la televizor şi de puţinii ziarişti romani prezenţi aici. Eu am văzut intrarea pe stadion a sportivilor participanţi în camera de hotel.. Totul a fost frumos, tinerii îmbrăcaţi multicolor au încercat să anime atmosferă, au fost şi câteva momente artistice după rostirea jurământului olimpic, şi o fază spectaculoasă cu înălţarea deasupra stadionului a unui imens glob pământesc, format din multe luminiţe, care de fapt erau nişte drone, dar lipsa publicului din tribunele cu 67000 de locuri s-a simţit dureros! Ca o nuntă fără muzică! „Ce nunta-i, aia?”- vine întrebarea firească. Unde-i freamătul şi bucuria tribunelor la anunţul numelui delegaţiei ţării care urma să apară pe stadion? Pe cine să saluţi tu, că sportiv? Scaunele goale nu au nicio reacţie oricât de bine au fost mascate în spatele unor lumini colorate, bine „armonizate” de regizorul artistic al manifestării…
(Hotel, vineri, 23 iulie, ora 23,30)

M-am culcat frânt după o zi de trudă în redacţie aproape de miezul nopţii şi, iată, m-am trezit pe la patru dimineaţa (fusul orar, bată-l vină!), m-am învârtit o oră în pat fără nicio şansă, însă, de a adormi la loc, aşa că că am deschis laptop-ul pentru că, nu-i aşa am nişte datorii faţă de dumneavoastră. Trebuie să vă spun cum am trecut de furcile caudine pe aeroportul Narita din Tokyo. Până atunci nu pot lăsa neterminată nici „relatarea” încheierii ceremoniei de inaugurare a Jocurilor. Romanii au „defilat” printre ultimii dintre reprezentanţii celor 206 naţiuni prezente în întreceri. Mai întâi au intrat în stadion cei din Republica Moldova îmbrăcaţi în frumoase costume cu iz popular (chiar fetele purtau tradiţionalele noastre îi!!), apoi au „sosit” şi cei din… România, şi ei dezinvolţi, frumoşi, zâmbitori. Deşi erau cu măştile de protecţie pe faţă, aşa cum s-a întâmplat cu toată lumea participantă la manifestare (!), le-am recunoscut în scurtele prim-planuri TV pe Mihaela Buzărnescu şi Elisabeta Lipa, cu ochii strălucind de bucuria prezenţei la un asemenea eveniment. Lipa cu şase ediţii la activ că sportivă, Mihaela la prima, dar contează că măcar o dată să simţi spiritul olimpic. Şi cum se poate întâmpla acest lucru miraculos? Doar participând la Jocuri, ca să-l parafrazăm un pic pe părintele lor, Pierre de Coubertin… Purtători de drapel au fost Simona Radis, care a înlocuit-o în ultimul moment pe colega sa din lotul de canotaj Mădălina Bereș, şi înotătorul Robert Glinţa. Conform recomandării CIO, drapelul a fost purtat simultan (!) de un băiat şi o fată. Intenţia în aceste vremuri „de căutări” a fost una lăudabilă, însă mi s-a cam părut cam ridicol cum, de multe ori, în fruntea delegaţiilor, cei doi păreau desincronizaţi, trăgând unul într-o parte şi altul în cealaltă. Sau poate a fost doar o impresie de-a mea… Singur, în cameră, i-am aplaudat puternic pe toţi romanii, indiferent de pe care parte a Prutului au venit aici… Mă întinsesem în pat când, după înălţarea drapelului olimpic, a fost aprinsă flacăra Jocurilor. Cea care a făcut acest lucru a fost Naomi Osaka, nume greu în tenisul feminin şi arhicunoscuta pe toate meridianele. Inspirată şi cu… rezonanţă alegerea organizatorilor! Şi ceremonia de deschidere mi s-a părut una reuşită, în ton cu realităţile crunte pe care le trăieşte întreaga planetă. Sobră, fără prea multe „zorzoane tradiţionale”, cu un mesaj de optimism către această planetă atât de încercată de vremuri. Spre final, s-a cântat şi pe gazon şi la nivelul marilor ecrane instalate pe stadion, pe care au apărut câteva vedete internaţionale de primă mână, cântecul lui John Lennon „Imagine”. Nu ne rămâne decât să sperăm, aşa cum a făcut-o şi celebrul membru al trupei Beatles, că lumea va deveni, la un moment dat, mai bună. Totu-i să ne trezim, noi oamenii, cât mai repede!
Mă întrerup aici, pentru a cobora la micul dejun, care se serveşte doar între orele 6 şi 8. Foarte matinali japonezii! După acest „ritual”, aş încerca să mai dorm un pic înainte de a pleca spre arenă de tenis să le văd, în primul tur, pe puţinele noastre fete care şi-au dorit să participe la această ediţie „complicată” a Jocurilor. Şi, iată, cum nu reuşesc eu nici acum să-mi „sting” datoriile…
(Hotel, sâmbătă 24 iulie, ora 6,00)

Djokovic și Fetecau salută românii !

Am fost toată ziua la arena de tenis. Cât aş dori să vă vorbesc de victoriile tensionate, dar atât de frumoase, ale fetelor noastre.
Însă sunt atât de obosit, şi e atât de târziu, şi mâine mă trezesc la 6.30 să merg la tenis de masă, încât o lăsăm pe mâine… Cresc datoriile mele faţă de dumneavoastră şi mie, toată viaţa, nu mi-a plăcut să fiu dator nici un vârf de ac!!! Credeţi-mă nu mă vait, ce frumos e să ai treabă la Jocurile olimpice, câţi nu şi-ar dori acest lucru, dar acum, credeţi-mă, visez numai patul!!!

(Hotel, duminică, 25 iulie, ora 0.30)

Adrian FETECĂU / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *