default-logo

4. Jocuri în clandestinitate

În avionul Doha-Tokyo au fost ceva oficiali care mergeau la Jocurile Olimpice, ceva sportivi, ceva japonezi şi foarte mulţi jurnalişti. Mi-am dat seama când am coborât şi ne-am grupat pe un culoar foarte lung. Eram în jur de 200 de ziarişti din toate colţurile lumii, de zici că a fost un charter special pentru presă, care a aterizat la ora 18.40, ora locală.. După ce ne-am grupat am început să ne mişcăm un pic cam haotic, că o turmă, habar n-am de cine dirijată. Am mers mai întâi de ni s-a urât… Nu cred că am făcut o asemenea distanţă pe nici un aeroport din lume, unde am avut şansa să ajung. Când, în sfârşit, s-a văzut luminiţa de la capătul… culoarului pe care orbecăiam, s-a produs o învălmăşeală generală, gen grămadă de rugbi, în jurul unui oficial din corpul medical, îmbrăcat în halat şi cu o dublă masca, textila şi de plastic. Ce să facă un om cu atâţia tipi obosiţi şi dezorientaţi pe cap? Nu putea decât să rostească, atât cât putea de tare, japonezii fiind cam… molcomi, decât un cuvânt magic: „OCHA”! Toată lumea ştia că e vorba despre o aplicaţie primită cu vreo două săptămâni înainte de plecarea spre Japonia, care trebuia descărcată pe telefonul mobil de fiecare jurnalist, şi în care s-a putut avansa până într-o anumită fază, continuarea şi finalizarea trebuind să se „întâmple” la sosirea în Japonia. Iar tipul pierdut sub „grămadă de rugbi”, a scos un braţ şi arata, pe un telefon mobil, QR-codul la care trebuia ajuns! De-aici a început chinul pentru fiecare ziarist să mai adauge ceva, date personale, din paşaport, teste efectuate, etc., în speranţa că-i va apărea acel „labirint” de linii negre pe ecran. „Meşterul” care ne-a scos din încurcătură teribilă a fost Zoli Kadar, care a butonat ce-a butonat la fiecare din cele trei telefoane până ce, minune, a apărut, mai întâi pe al meu, imaginea izbăvitoare a QR-ului. Aşadar, dragii moşului, dacă sunteţi un bătrân ca mine şi simţiţi că tehnologia actuală, în care telefoanele mobile de ultima generaţie, care ştiu să facă totul (!), joacă un rol determinant, mai bine staţi acasă… Dacă, însă, am ajuns la Tokyo, hai să încercăm să mergem mai departe şi să învăţăm din mers, cum de altfel au făcut mulţi ziarişti din „charter-ul” venit de la Doha! Era comic şi de pozat cum stăteau toţi pe lângă peretele culoarului şi „meştereau” de zor la telefoane în căutarea pârdalnicului de „QR”. Fără el nu puteai trece de filtrele către testul de salivă. Cu paşaportul şi testele de la Bucureşti ne-am înregistrat la un ghişeu, apoi am primit o eprubetă într-o punguţă sigilată, cu un cod lipit pe ea, am intrat într-o cameră compartimentată şi am început să scuipăm efectiv, din toate puterile în recipient. Iertaţi-mă, nu este o imagine chiar „plastică”, dar acesta a fost testul rapid efectuat pe aeroport de fiecare ziarist. Uşor, uşor, ne-am grupat din nou, într-un sector cu scaune, fiecare primând un loc clar, adică o foaie pe care scria un număr, şi ne-am pus pe aşteptat rezultatele testelor. Trebuia să continui să fii „negativ” ca să ai o şansă să ieşi din aeroport. Între timp, au fost strânse de voluntari toate „cartoanele” cu pozele şi numele jurnaliştilor, primite de la organizatori, în urmă cu un an, pe baza nominalizărilor făcute de redacţiile din toată lumea. Rezultatele finale şi acreditările finale, plastifiate, au venit în acelaşi timp. Am început să ne îndreptăm către ieşire. Ne-am recuperat bagajul de cală şi am ajuns la controlul paşapoartelor făcut pe baza aplicaţiei OCHA care cuprindea cam tot ce-i interesa pe organizatori de persoana ta. Apoi am trecut de vamă, tot la fel, scanând QR-ul şi după că a apărut pe un ecran chestionarul obişnuit cu ce ai de declarat. Am negat că ar fi ceva, vameşul a mai apăsat pe ceva, am primit cale liberă şi am ajuns într-un autobuz care a început să alunece lin în noapte. Ne apropiam de miezul nopţii… Cred că am mers pe un fel de centură a metropolei… Nu prea se vedeau clădiri, nici prea multe lumini, părea totul camuflat… Nu mai zic de însemnele olimpice: niciun banner, nici un steguleţ, ceva… A fost primul semn că ceva nu prea e în regulă. Bine, ştiam de decizia luată în urmă cu vreo lună că Jocurile să se desfăşoare fără niciun spectator, după ce acum o jumătate de an s-a interzis venirea suporterilor din străinătate, însă realitatea „din teren” era şi mai dură!

Autobuzul şi-a sfârşit misiunea la o autogară. Am dat jos bagajele şi, după ce am stat claie peste grămadă, adică jurnalist lângă jurnalist şi în avion, şi în aeroport, şi în autobuz, am fost preluaţi fiecare (!) de câte un taxi către hoteluri. Şi iată-mă, solo (!), într-o limuzină neagră (la Tokyo, toate taxiurile sunt la fel…), cu aspect cam „londonez” pe dinafară (se circulă cu volan pe stânga, lucru, pe care, cu ruşine recunosc, nu l-am ştiut până… n-am văzut la faţa locului!) şi cu o înfăţişare ultra-modernă în interior. Boier, ce mai! Şoferul, la costum, şi-a fixat pe GPS-ul maşinii adresa şi, destul de repede am ajuns la hotel. Trecuse cam o jumătate de oră după miezul nopţii şi cam cinci ore de când am aterizat. Au sosit şi celelalte două taxiuri.Şi formalităţile de cazare au mers repede, camerele fiind rezervate cu mult timp în urmă de la Bucureşti şi, în sfârşit, m-am aşezat pe marginea patului! Ca şi taxiul, încăperea menită să mă găzduiască aproape trei săptămâni, este „accesorizata” cu toate facilităţile tehnologice, pe tăblia de la capul patului fiind un tablou cu comenzi pentru lumini şi aer condiţionat, iar în dreapta biroului, altul cu mufe şi prize.
În plus, în fiecare zi îţi este schimbat un chimono tradiţional, primit călcat şi apretat, cu care eşti îmbiat să te îmbraci, nu de alta, dar să intri, puţin, în atmosfera locului. Colegii din redacţie sosiţi mai devreme nu se culcaseră, deşi era târziu şi intraseră, deja, „în pâine”, adică începuseră transmisiile în direct din redacţia olimpică şi a doua zi trebuiau să se trezească devreme. Ne-am strâns cu toţii într-o cameră, la un pahar de vorba care nu s-a lungit prea mult. Mai erau părtaşi la bucuria revederii, cu bine (!), Mihai şi Horaţiu, doi operatori-video de la TVR. Pe la trei noaptea am reuşit să mă lungesc în pat. Era 22 iulie, spre dimineaţă… Plecasem marţi, în România şi ajunsesem joi în Japonia! Dar ce mai conta, o dată ce am făcut-o cu bine?!

(Redacţie, duminică, 25 iulie, ora 14,30)

Joi, la 9, ora de aici, 3 dimineaţa, oră din ţară, mi-a bătut la uşa Bogdan Predescu, pentru a mă trezi dar şi pentru a-mi aduce, la pachet, micul dejun. Bogdan ne-a menajat pe toţi cei trei „nou-veniţi”, ca să nu ne trezim înainte de ora 8, pentru a prinde masa de dimineaţă. La ora 9,54, fix, autobuzul a plecat de lângă hotel cu ziariştii care voiau să meargă spre uriaşul centru de presă. Deşi am băut un ness mare dintr-o cutie adusă special din ţară, fiind vorba de o singură „marcă” pe care o agreez (vă spun numele la Jocurile viitoare…), nu prea eram dezmeticit. Totuşi, am realizat ce lipsesc: oamenii pe străzi! Era o zi frumoasă şi pe bulevardele largi, mărginite de blocuri moderne, înalte şi pline de… sticlă, circulau foarte puţine maşini.

(Hotel, duminică, 25 iulie, ora 22.50)

III. E luni, 26 iulie, ora 11 şi mă aflu în camera de hotel. Aseară am încercat când am ajuns „acasă” să mai scriu ceva, dar am reuşit cu greu să încropesc câteva rânduri, după care m-am „scurs” la baie pentru duş şi… cam atât pentru ieri! Dimineaţa, m-am trezit că de obicei la 6(!), m-am dus la micul dejun, după care, pe la 7, cred, am reuşit să adorm la loc. Ştiu, din experienţele anterioare, că fără a fi odihnit, nu poţi face ritmului Jocurilor Olimpice! Adică nu poţi „alerga” pe la bazele sportive unde ai treabă, distanţele sunt lungi, chiar dacă mergi cu autobuzul, acolo trebuie să fii conectat la evoluţiile compatrioţilor noştri, să îţi faci ritmic notiţe care-ţi folosesc la comentariile făcute în direct, când eşti sunat sau la cele înregistrate pentru emisiunile de sinteză ale zilei, să fii, apoi, inspirat la interviurile pe care le înregistrezi când sportivul vine în aşa-zisa „zona mixtă” rezervată jurnaliştilor care vor să afle ce a mers sau n-a mers în ziua respectivă, întrebările trebuie să fie în ton cu starea de spirit a celui care a concurat, pe care de multe ori îl cunoşti, şi care se afla într-o stare de spirit fericită sau „la pământ”, cum a fost aseară, la tenis de masă, cu buzoianul meu Ovidiu Ionescu, dărâmat după o înfrângere nemeritată, să faci apoi, înapoi, drumul către redacţia olimpică, altă oră pe drum şi tot aşa… Trebuie să fii şi tu, ca jurnalist, într-o formă fizică şi… mentală acceptabile, încât am putea vorbi, pentru că tot scriu pentru un site al „Uniunii de breaslă”, şi de nişte Jocuri ale ziariştilor din toată lumea, pentru că toţi încearcă să dea tot ce au mai bun în ton cu performerii din ţările lor! Asta mi-a plăcut la toate cele şase ediţii ale Jocurilor Olimpice la care am participat până acum: există o mare dorinţă să te autodepăşeşti şi să reuşeşti să-i informezi pe cei de-acasă cât mai prompt şi cât mai bine! Există un spirit olimpic care începe să te „domine” şi pe tine ca jurnalist, iar entuziasmul şi zelul celor din jur, colegi de redacţie sau din alte ţări, cu care te întâlneşti la masa presei sau în zona mixtă, la competiţii, te capacitează la maxim! Deşi au trecut (vai!) anii, şi aici, la Tokyo 2021(sic!) simt acelaşi „doping” profesional, iar vârsta e doar o cifră! Repet, aici! Ce va fi la întoarcerea în ţară, vom vedea. Poate pensia, care înseamnă… sfârşitul profesional, dar, vorba aia, dacă e să cazi, măcar să o faci de pe un cal de rasă! Iar Jocurile Olimpice reprezintă cel mai bun „cal de curse” pentru oricare ziarist sportiv din lumea asta!

După această pledoarie pentru meseria, pe care, aşa cum am mai spus-o, am iubit-o enorm (şi iată, o mă iubesc încă, deşi tot a schimbat „prefixul”…) să revenim la ce am vrut să „explic” aseară. În cuvinte seci, trebuie spus că guvernul japonez a luat hotărâri „în trepte”. Bineînţeles, după „tratative cu Comitetul Internaţional Olimpic (CIO). Mai întâi, speriat de pandemia care a luat în primăvara luni 2020 în „stăpânire” globul pământesc, a hotărât să amâne un an Jocurile. Acum cred că regretă decizia. Poate era mai bine să le ţină în vară când erau programate şi când cazurile de îmbolnăvire cu noul coronavirus se mai împuţiseră în toată lumea. Dar cine era să ştie ce va fi cu un an mai târziu? Cine să anticipeze că situaţia se va agrava, aşa cum s-a întâmplat în ultimele trei luni, mai ales în partea de est a lumii?

IV: luni., 26 iul. 2021 la 08:21 După anunţul că suporterii străini nu mai sunt primiţi în Japonia, a venit şi acela că localnicii nu mai sunt primiţi pe arenele de concurs, adică, Jocurile Olimpice, Tokyo 2020, se vor desfăşura fără spectatori, de teama unei noi răspândiri a bolii la scară largă. Mai mult, în Tokyo este în knockdown până pe 8 august, când se sfârşesc competiţiile. Ca să înţelegeţi atmosfera existenţa zi şi noapte (când poliţia este omniprezentă…) pe străzile marii metropole aduceţi-vă aminte de primăvară 2020 în România. Puţini oameni, şi aceia, parcă speriaţi de umbra lor, şi puţine maşini, ale transportului în comun, taxiuri şi de maximă urgenţă, într-un oraş cu 14 milioane de oameni!!! Sinistru! Nu-ţi vine să crezi ce uşor se deplasează autobuzele cu jurnalişti şi sportivi pe marile bulevarde, în condiţiile în care transportul olimpic este coşmarul fiecărei ediţii a Jocurilor… Atenţie, pe aceste bulevarde, pe clădiri, oriunde te uiţi, nu vezi nicio pavoazare care să-ţi amintească faptul că Tokyo găzduieşte în această perioadă cel mai mare rendez-vous sportiv al planetei! Deci nu m-am înşelat în noaptea în care am făcut drumul de la aeroport către hotel. Ceva nu se lega… Văzusem nişte panouri cu însemnele olimpice doar în aeroport… Atât! Parcă oraşul vrea să ascundă faptul că în anumite locuri ale sale cineva concurează, zilnic, de zor! Şi pe lângă arenele moderne, construite cu atât trudă şi pasiune, se face mare economie de „publicitate olimpică”. De pildă, sala de box se afla foarte aproape de hotelul în care stau, fiind, practic, în drumul către autobuzul pe care-l iau către redacţie. Ei bine, dacă nu-mi arăta Horaţiu, colegul de la TVR, un banner mai mare, pus sus, deasupra intrării, nu aş fi văzut că acolo e o sală din circuitul olimpic. Iar banner-ul cu pricina nu este foarte vizibil…

Mi-a devenit foarte clar, după câteva zile (deci, n-a fost doar o impresie de început…) că japonezii, speriaţi de spectrul ameninţător al „Regelui COVID al 19-lea”, nu-şi mai doresc, absolut deloc, Jocurile Olimpice la ei acasă!!! Nu mai contează uriaşele pierderi economice şi, totuşi, că organizarea lor le mai diminuează… Nu le mai vor!!! Le stau pe cap! Reprezintă o belea în plus faţă de cea existentă, deja. Venirea atâtor zeci de mii se străini la ei în ţara reprezintă un risc enorm pentru siguranţa lor, deşi aceştia sunt testaţi şi para-testati, deşi toţi „nedoriţii” poartă permanent, ca şi ei, în aer liber sau în spaţiile închise, deci peste tot (!), măşti protectoare… Întrebarea pe care-o simţi nerostită peste tot, deşi atitudinea tuturor, de la hotel, la arenele de concurs, este una politicoasă, este: „De ce aţi mai venit?”!

V. Stau şi mă gândesc, ce atmosfera entuziastă ar fi creat acest popor truditor şi primitor în această perioadă! Nu e cazul, însă… Jocurile parcă se desfăşoară în clandestinitate… Ce vreţi argument mai solid al acestei „imagini” decât hotărârea marii companii „Toyota”, unul din sponsorii principali ai evenimentului planetar, că la ceremonia de deschidere, şi nu numai acolo (!), să nu mai ruleze pe ecrane niciun clip publicitar care să amintească de vestitele ei automobile, pentru a nu produce o reacţie de adversitate faţă de ele în rândul populaţiei nipone! Vă vine să credeţi acest lucru? E realitatea „dureroasă” de aici… Sponsorii se tem, că din cauza fricii generalizate, sporite de venirea atâtor străini, publicitatea sa nu se transforme într-o antireclama pe termen foarte lung! Acum cred că „Toyota” regreta că a acceptat că taxiurile din Tokyo (toate sunt produsele acestei companii şi cum am spus, la fel, de culoare neagră…) să fie inscripţionate, discret, e adevărat, pe portierele din faţă, cu cele cinci cercuri olimpice. Sunt, de fapt, singurele semne” care, la scara întregii metropole, anunţa că aceasta e totuşi gazda unei ediţii „mai altfel” a Jocurilor Olimpice… O ediţie care va rămâne, totuşi, în istorie, cu cifrele ei oficiale, cu numele unor oameni medaliaţi, care au muncit ani şi ani de zile pentru a ajunge să participe la o competiţie la care au visat de când s-au apucat de sport…

Dar cine să se gândească ăla acest lucru, când fiecărui japonez îi este frică în aceste zile de… aproapele său! De aici şi distanţarea fizică! Ca să înţelegeţi mai bine starea de spirit de aici, pe care tot mă chinui să v-o descriu, mă ajut de un articol citit pe telefonul mobil, în această dimineaţă, pe site-ul „libertatea.ro”, înainte să adorm, după micul dejun. Articolul este preluat după site-ul CNN şi vorbeşte despre situaţia actuală din Australia, similară cu cea din Japonia. Şi acolo este lockdown peste lockdown, tara fiind practic închisă total de un an şi jumătate. Australia nu-şi primeşte acasă (!) vreo 37000 de cetăţeni prinşi în pandemie în afara graniţelor! Aceştia nu au putut participa la înmormântările rudelor din ţara sau la alte evenimente, mai fericite, cum ar fi copii abia născuţi, situaţie care nu i-a sensibilizat absolut deloc pe cei din interiorul graniţelor. „Pentru australianul mediu din ţară, compasiunea înseamnă să nu permiţi moartea a mii de compatrioţi. Compasiunea înseamnă să nu laşi graniţele deschise, pentru a nu permite răspândirea virusului”- scrie Latika Bourke în presă de la antipozi. Clar şi dur, în acelaşi timp! Aici vorbim exact de acelaşi fel de „compasiune”…

„Există un sentiment protecţionist puternic în spiritul naţional”, spune Tim Soutphommasane, profesor de sociologie şi teorie politică la Universitatea din Sydney. Marc Stears, şi el profesor al acestei universităţi, subliniază că e vorba de „un sentiment cultural adânc care spune că pericolul este dincolo de mare şi că cel mai bun lucru pe care-l poate face Australia, în astfel de momente, este să întrerupă legăturile”. Înlocuiţi în acest citat „Australia” cu „Japonia”, şi ea „țara-insulă” (sau insule, dacă vreţi…) şi veţi înţelege mai bine această atmosferă ciudată în care ne desfăşurăm activitatea. Credeţi-mă, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei (!), la faţa locului (!), întrecerile sportive, la care o să mă refer în următoarea corespondenţă, aş fi crezut că doar visez că particip la Jocurile Olimpice din Tokyo… Însă ele sunt o realitate, o dată ce, după amiază, o să ajung şi în sala de box… Aşa că, la treabă!!!

(Hotel, luni, 26 iulie, ora 14.00)

Adrian Fetecău / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.