default-logo

FRATELE MEU DE CRUCE, TĂTARUL… (Ultima nuvelă) (Urmare din numărul trecut)

Eu mă bucuram de frate-mi-o și el de mine.

Îl însoțeam câteodată în port, unde soseau ghimiile  lui cu mărfuri, iar el pe mine – în stepă, unde se aflau hergheliile de cai sălbatici, pe care îi prindeam cu arcanul ca să-i domesticesc și să-i dresez cum să răstoarne călăreții potrivnici din șa în timpul bătăliei.  

În drumul nostru către stepa cu năgară treceam de fiecare dată pe lângă Bulboanele Ielelor, locul unde fusese să-mi pierd viața.

Într-o zi cu arșiță mi-a propus:

– Hai să ne scăldăm în râu, frate Coste.

– Nu am poftă.

– Ne bălăcim doar lângă mal.

– Dar el n-are mal.

– Te mai temi de sirene? Suntem doi și vom ști să ne descotorosim de ele.

– Poate altădată, ziceam și loveam cu pintenii burta calului, ca să ne îndepărtăm de acel loc, pentru mine – blestemat.

Ali zăbovea un pic pe malul priporos, apoi mă ajungea din urmă.

Avea gândaci în cap fratele meu! Pentru că îmi vorbise adeseori că e ispitit să treacă înot limanul – zece verste! – dincolo. Ca să ajungă la fortăreața lui Ovid, cel ucis de sirene acum două mii de ani, când încercase să treacă Boazul înot, ca să revină în orașul de unde fusese alungat pentru niște poezii.

– N-o să-ți dea voie sirenele, frate! Știi prea bine că acestea stau de pândă în pădurile de liane de sub apă, îi spuneam eu, omul pățit.

– Câte odată aș vrea să intru în râu, doar ca să mă bat cu ele.

– Nu încerca. Vidmele sunt mai tari!

– S-o vedea!

În  timpul meu liber mă pregăteam de războiul contra tătarilor, așa cum și Ali se pregătea de războiul contra noastră.

Comandantul cetății, călugărul Evloghie mă numise responsabil de apărarea părții de cetate care ne aparținea, urma s-o întărim, s-o reparăm, să o rezidim acolo unde i se clătinau pereții de piatră nisipoasă, iar Ali era responsabil de același lucru în partea lor de cetate.

Și noi, și ei ne nășteam zidari, plugari, pescari, păstori, și mai puțin oșteni. Oșteni urma să devenim mult mai târziu în urma unor antrenamente istovitoare. La acestea călugărul ne învăța cum să ne ucidem fără cusur vrăjmașii. Săgetam cel mai bine, mânuiam cu iscusință hangerul, despicam dovlecii din galopul calului, răsturnam la pământ armăsarul  prins cu arcanul, dar eu nu știam să omor.

Călugărul se uita la mine și îmi spunea, compătimindu-mă:

– Tu vei muri primul.

– De ce?

– Pentru că, atunci când lovești cu sabia, pe chipul tău nu scrie ură.

– Dar ce scrie?

– Milă. Iar cui îi e milă n-are ce căuta la război. Aici, mai întâi omori, tai, ucizi și apoi ți se face milă. Nu invers. Dându-i astfel  dușmanului  secunda necesară ca să te secere el întâiul.

Războiul nostru cu vrăjmașul din cetatea noastră dura de sute de ani, dar acesta nu ținea prea mult, începea de fiecare dată la vremea chindiei când se mai potoleau arșițele și se încheiau odată cu căderea întunericului, așa conveniseră strămoșii lor cu ai noștri, cândva demult, când încă nu existau țări și nici nu aveam domnitori cărora să ne supunem, pentru ca a doua zi să nu întârziem la lucru – care în port, care în câmp, care pe mare, care la stână… E o tradiție veche, descrisă și de Herodot în cărțile sale, după ce vizitase cetatea noastră, care era și atunci – pe jumătate a geților și pe jumătate a sciților.

 Cetatea, împărțită în două părți aproximativ egale – în una stăteau valahi, iar în alta – tătari, avea două rânduri de zid între ele, așezate la o bătaie de săgeată distanță unul de celălalt, alcătuind în centru o curte publică dreptunghiulară.

Pe palma ceea de loc se desfășurau confruntările dintre noi. În restul timpului, când era pace, ea servea de bazar comercial și pentru valahime și pentru tătărime.

Cele două ziduri despărțitoare, erau străpunse de câte o poartă mare. Acestea stăteau mereu deschise și doar în timpul războaielor se închideau. Atunci ele se cutremurau de asedii, dar nu se clinteau din balamalele grele. Ne străduiam și unii și alții să nu le sfărâmăm de tot, pentru că, mai glăsuia o rânduială moștenită: cel care le vatămă, acela le repară, cine le scoate din țâțâni, acela le pune la loc.

O altă pravilă, veche și ea, care venea din vremurile dinainte de a fi inventate armele, era să ne batem cu pumnii. Numai așa, în luptă cinstită, se putea vedea cu adevărat cine e mai tare.

Ieșeam – oștire înaintea altei oștiri – și ne omoram cu zdupacii, cu genunchii, cu labele picioarelor, cu umerii, cu capetele unora lovite într-ale altora.

Unica armă recunoscută era arcul cu săgeți. Strămoșii noștri fiind cei care îl născociseră. De fapt dânșii îl preluară de la copii, care îl inventară ca să sperie cu el vrăbiile, iar cei mari nu făcură altceva decât să-l îmbunătățească un pic. E vorba de celebrul arc alcătuit din câte două coarne de bour reunite printr-un vârtej.

  Orice război îl începeau arcașii, apoi, după ce aceștia își trăgeau toate săgețile, războiul continua piept la piept.

În cetate se aflau doar garnizoanele militare, orașul fiind situat în afara zidurilor ei.

Într-un an de demult, tătarii din fortăreață primiseră câteva firmane, din care aflaseră mirați că ei, care trăiră de sute de ani doar sieși stăpâni, se găsesc cu toții în subordinea mirimiranului  din Bahcisarai  și a karacelor  din Vozia, care le trimiteau ordin să se pregătească de lupta „contra necredincioșilor”.

Ei ne rugau atunci să-i ajutăm și ne uneam să apărăm cetatea de diferitele neamuri sălbatice care veneau dinspre soare-răsare și se îndreptau către târgurile mari de la soare-apune, ca să le prade sau să se angajeze argați la trăitorii de acolo, până tătarii noștri au aflat de la beilerbeii  lor că „necredincioșii” suntem noi, cei care ne aflăm  într-o cetate cu ei.

(Va urma)

 

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.