Continuitatea şi sentimentul naţional

Interviu cu academician dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

Pornind de la volumul „Istoria Transilvaniei” al cărui co-autor este academician dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, am încercat să aflu, prin intermediul unor interviuri realizate pentru postul Radio România Cultural, dacă originea şi existenţa unui popor definesc continuitatea acestuia.

– Care este importanța continuității în destinul istoric al poporului român?
– Continuitatea este însăşi existenţa unui popor. Nu este bine nici să exagerăm şi să spunem că popoarele există de când lumea. Există de când lumea, dar se schimbă, trec unul din altul, se modifică. Poporul român este unul dintre popoarele cu o carte de vizită extraordinară în Europa. Suntem foarte mândri de faptul că facem parte dintre popoarele neolatine, alături de italieni, de francezi, de portughezi, de spanioli, de retoromani şi de câte altele care au dat măsura acestui timp. Suntem o parte a latinităţii, singurii moştenitori ai romanităţii orientale de astăzi şi care ne tragem rădăcinile de acum 2.000 de ani, când, pentru prima oară, sigiliul Romei s-a pus pe acest teritoriu şi toată Ţara Românească poarta acest sigiliu. Când zic Ţara Românească mă refer la România în ansamblul ei, cu Transilvania, unde au fost capitalele regilor daci, şi apoi capitala provinciei Dacia, întemeiată în anul 106 după Hristos, dar şi Ţara Românească cu toată valea Dunării, unde dominaţia Imperiului Roman s-a prelungit mai mult decât în alte părţi ale ţarii, şi sudul Moldovei, cu Valul lui Traian. Cu alte cuvinte, toată ţara noastră poartă această pecete a latinităţii şi poporul român s-a afirmat în istorie, la cumpăna mileniilor I şi II după Hristos, ca un popor romanic. A fost perceput ca atare de către toţi vecinii şi prin numele pe care şi le-au dat ei înșiși, acela de rumâni sau romăni, şi prin numele pe care le-au dat străinii, de valah, vlah. Toate ne trimit ca sens, ca etimologie, la latinitate.
– Cât de important este să acceptăm, în definirea continuităţii unui popor, influenţa celor din jur, apropiaţi sau îndepărtaţi, şi şlefuirea acestora în timp?
– Între toate aceste mărturii, fiecare provincie istorică îşi aduce propria contribuţie şi acestea se pot descoperi peste tot. Ne trebuie istorici, specialişti, intelectuali dăruiţi, care să privească istoria prin ochii acestei continuităţi, pentru că însuşi timpul înseamnă continuitate. Noi îl împărţim în mod artificial în trecut, prezent şi viitor, dar timpul are o curgere continuă şi toate se schimbă unele din altele. Nu că timpul ar fi reversibil, că pentru simţurile noastre el nu este. Dar vedeţi cum viitorul se transformă în prezent, prezentul se transformă în trecut şi, până la urmă, totul intră în această frumoasă zestre spirituală care se cheamă memoria colectivă a omenirii şi memoria colectivă a poporului nostru. Deci timpul este viaţă, îmi place să spun mereu acest lucru, şi trebuie privit nu ca un lucru mort, ci ca însăşi fiinţa noastră.
– Aşadar continuitatea ne defineşte ca popor, ne defineşte propria existenţă. Consideraţi că pentru întărirea acestui sentiment trebuie să privim mai adânc asupra unirilor dinaintea Marii Uniri, să percepem aceste momente ca un fenomen firesc, ce are la bază sentimentul naţional?
– De 1.000 de ani de când vorbim despre români, am avut mereu sentimentul că suntem altceva decât popoarele din jur, pentru că și oamenii de atunci vedeau că unii vorbesc o limbă, alții o altă limbă, că unii se îmbracă într-un fel, alții în alt fel, că unii au anumite credințe care nu se regăsesc la cei din jur. Deci etnicitatea nu reprezintă un lucru nou, nu a apărut în istorie ex abrupto la 1800. Unirile noastre au plecat de la mic spre mare. Ne-am unit mai întâi într-o vale, ne-am unit într-o depresiune, ne-am unit într-o câmpie, ne-am unit într-o regiune în care am găsit un conducător potrivit. Aceste uniri sunt perpetue, ele pregătesc națiunea modernă pentru unirea cea mare. Am descoperit în ultima vreme, alături de studenții mei și de doctoranzi, documente impresionante din epoca lui Ștefan cel Mare. Voievodul își numea țara Țara Românească sau Valahia, nu Moldova, iar Muntenia o numea Cealaltă Valahie. Documente venețiene îl numeau pe Ștefan cel Mare, câteva decenii la rând, „regele Daciei”, pentru că el era văzut ca posibil unificator. Până acum se știa numai despre Mihai Viteazul și despre spre planul său, înfăptuit, de Unire. El este cel care pune în faptă acest ideal. Mihai nu a vrut să creeze o Românie, ar fi fost înaintea vremii sale un asemnea concept. Dar, unindu-i pe românii din cele trei țări românești, el a creat modelul, tiparul pentru Unire. Chiar dacă modelul creat nu a fost constientizat în acel moment, urmașii lui Mihai Viteazul, la foarte scurtă vreme, au înțeles că fapta lui a fost un îndemn. Acest îndemn s-a auzit cel mai bine în Transilvania, unde românii trăiau sub o stăpânire străină, unde clasa stăpânitoare era de-o limbă și de-o lege, iar poporul era de altă limbă și de altă lege. Cu alte cuvinte, Mihai Viteazul a dat un exemplu și nu întâmplător a devenit erou național, pentru că el a avut și acțiuni care trebuie luate în seamă când privim la unirea care avea să vină. A creat stema unitară a celor trei țări, s-a intitulat Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei, a dat drept limbii române în cetate în Transilvania, a emis documente în limba română, a organizat Transilvania după modelul Țării Românești (în județe, nu comitate), a dat drepturi preoților români, a vrut să așeze ortodoxia între confesiunile recunoscute oficial. Toate acestea au fost elemente care au contribuit la unire. În anii ce au urmat domniei lui Mihai Viteazul au existat și elemente de unificare spirituală, care au pregătit unitatea politică a românilor. Un exemplu este Biblia de la București, la care au lucrat cărturari din Țara Românească, Transilvania și Moldova. Aceste lucruri nu sunt repetate îndeajuns! Urmează apoi momentele secolului al XIX-lea, toate de o importanță fundamentală, de la Tudor Vladimirescu, trecând prin Revoluția de la 1848-1849 și ajungand la Alexandu Ioan Cuza. Este o rușine să vorbim despre o Unire Mică și de o Unire Mare! Unirea noastră a fost perpetuă, iar Unirea de la 1859 este o unire de temelie, fără de care nu se poate imagina cealaltă. Exemplul așezării la un loc a Moldovei și Țării Românești este esențial, chiar dacă lipsea la acel moment Transilvania. Aflată sub stăpânire străină, Transilvania nu se afla, ca evoluție, în etapa unirii. Transilvania se afla în etapa obținerii drepturilor naționale pentru români. Ales în Moldova și Țara Românească, Cuza – un domnitor emblematic – se dovedește a fi cel mai eficient aplicator al programului Revoluției de la 1848-1849. În scurt timp, în numai șapte ani de domnie, A.I. Cuza pune în practică cele mai multe reforme stipulate în programul gândit de revoluționarii pașoptisti, ca un adevărat program de țară. Unele dintre reformele lui Cuza au fost de mare amploare și însemnătate culturală. Înființând Universitățile din Iași și București, A.I Cuza pune bazele unei noi culturi naționale superioare. Tot el pune în aplicare Legea Instrucțiunii Publice, care însemna învățământ primar obligatoriu și gratuit, România fiind una dintre primele țări din Europa care adoptă aceasta măsură esențială pentru evoluția unui popor. Cuza nu ne-a unit doar politic, ci, prin această unire culturală, ne pregătește pentru modernitate. Atunci „izbucnesc” marile curente de sincronizare cu ceea ce însemna cultura europeană. Titu Maiorescu și contemporanii lui vor înființa Junimea, vor apărea Convorbirele Literare. În Ardeal se înființează Astra, în 1861, care a fost o adevărată academie pentru intelectualii ardeleni, pregătind spiritele pentru ceea ce avea să vină. Urmează apoi proclamarea Independenței, căpătată pe câmpurile de luptă din Bulgaria de nord – lucru esențial pentru demnitatea noastră – înființarea Băncii Naționale, ridicarea Bisericii Românești, a Mitropoliei României la rang de autocefalie. Toate acestea sunt trepte spre Marea Unire de la 1918.
– În anul aniversării Marii Uniri de la 1918, mulţi dintre noi descoperă – sau redescoperă – importanţa istoriei ţării în care s-au născut, valorile pe care le-au moştenit în timp. Ce semnifică Centenarul Marii Uniri, în opinia dumneavoastră?
– Centenarul Marii Uniri nu poate fi decât un prilej de rememorare, pentru că istoria întotdeauna, spun eu, face parte din viaţă. Istoria nu este trecut. Este viaţa noastră. Şi atunci, e un prilej de a cunoaşte viaţa noastră de acum 100 de ani şi de a o face cunoscută şi celorlalţi, care nu au specialitatea necesară ca să ajungă acolo. E un prilej de sărbătoare, dar eu aş numi-o „sărbătoare prin muncă”. Adică ar trebui ca la 100 de ani să ne adunăm energiile şi să învăţăm din exemplul marilor bărbaţi care au făcut Unirea, să construim şi noi ceva. Impresia generală este că ei au fost mari şi noi suntem epigoni, vorba lui Eminescu. Şi s-ar cuveni să învăţăm din acest lucru. Şi să creem o generaţie de tineri care să ducă mai departe acel mesaj. România nu are 100 de ani România are 1.000 de ani, dar noi avem 100 de ani de când ne-am strâns la un loc într-un stat. Şi statul înseamnă cea mai importantă instituţie pentru un popor, care are nevoie de organizare şi statul organizează un popor. Are nevoie de adăpost şi statul îi ţine pe toţi fiii la un loc. Şi are nevoie de scut, de pavăză, de apărare. Şi un popor care are un stat e un popor viabil, un popor energic, un popor care îşi poate pregăti viitorul. Cred că, dacă am învăţa câteva din aceste lucruri, Centenarul ar putea fi pentru noi nu un prilej de a privi spre trecut, ci de a ne îndrepta cu încredere spre viitor.

Semnificaţia Marii Uniri şi rolul Academiei Române
– În acest context, care este rolul Academiei Române în societatea actuală?
– Acum 152 de ani s-a întemeiat Academia Română, care a realizat unitatea naţională înainte de a exista România pe hartă, ceea ce face din această instituţie un stâlp al naţiunii române şi asta nu trebuie să uităm niciodată. Nădăjduiesc ca Academia Română să-şi reia rolul pe care ea l-a jucat de-a lungul acestei istorii când s-au înfăptuit împliniri deosebite, ca cea de la 1918, şi altele. Academia este o instituţie de învăţământ în sensul că este cel mai important educator al naţiunii române, un adevărat apostol al acestui popor, prin faptul că ea concentrează minţile înţelepte din toate domeniile, care sunt capabile şi să cunoască trecutul, să făurască prezentul şi, mai ales, să se gândească la un viitor onorabil. Din acest punct de vedere Academia Română este un educator pentru tot poporul român prin mesajele care pornesc de le ea, de la normele ortografice şi ortoepice ale limbii române până la cultivarea trecutului naţional şi apoi la cultivarea tuturor domeniilor din ştiinţele exacte, tehnice, din arte. Toate acestea trebuie să fie în prim-plan şi să conducă la demnitate şi la respect. Ştiţi că parte din instituţiile româneşti în ultimii ani, în ultimele decenii, au suferit din pricina unor acte îndreptate împotriva lor câteodată. Ori, noi nu ne putem supăra pe oameni, dar instituţiile trebuie să rămână deasupra, să-şi îndeplinească rolul fundamental în statul care se cheamă azi România şi care trebuie să rămână și organizatorul acestui popor, şi ocrotitorul acestui popor. Dispreţul pentru instituţii şi pentru stat nu poate să conducă decât la disoluţie, iar Academia Română este chemată să facă un concert al tuturor, îndreptat spre binele acstei naţiuni.

interviu de Mădălina Corina Diaconu

(Revista UZP nr. 10)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.